Când Dorin și Andreea avuseseră nevoie de bani pentru avansul mașinii, Rodica fusese cea care vorbise cel mai apăsat despre datoria părinților de a-și sprijini copiii. Ea însă nu le dăduse nici măcar un leu. Viorica își golise aproape toate economiile și îi înmânase banii fiului.
Când trebuise să-l ia pe nepot la țară timp de trei săptămâni, cât timp cealaltă bunică și celălalt bunic plecaseră la mare, tot Viorica îi salvase. Avusese grijă de copil, muncise prin grădină, gătea zilnic și făcea compot proaspăt.
Mulțumiri auzea foarte rar.
După acea perioadă, Rodica observase că nepotul era cam palid. Dulceața de căpșuni făcută de Viorica, în opinia ei, ieșise prea lichidă. Iar în apartament, declarase ea într-o zi, mirosea mereu a cărți vechi.
Cu toate acestea, Viorica încercă din nou să ducă discuția într-o direcție mai pașnică.
— Vă pun niște pește, Rodica? întrebă ea, întinzând mâna după lopățica de servit. E cod proaspăt. L-am gătit încet, cu morcov și ceapă. A ieșit foarte fraged.
Rodica își ridică mâinile în aer.
— Cod?
Râse zgomotos, ca și cum tocmai auzise o glumă nemaipomenită, apoi se întoarse către fiica ei.
— Andreea, auzi? La aniversare ni se servește cod! Pe cuvânt, cu peștele ăsta poți hrăni doar pisicile de pe lângă bloc. Noi, pe vremuri, am mâncat atât de mult cod, încât nici nu mai suport să-mi amintesc. Vă puteți imagina? Să inviți oameni la o sărbătoare și să pui pe masă pește congelat!
Viorel, care până atunci tăcuse, întinse mâna spre o plăcintă.
— E un pește bun, Rodica. Nu mai exagera.
Femeia se răsuci imediat către el.
— Tu să taci. S-a găsit și expertul! Pentru tine contează doar să-ți umpli stomacul, nu și ce mănânci.
Apoi își îndreptă din nou atenția spre Viorica.
— Să nu te superi, Viorica. Eu sunt un om direct. Nu știu să mint și nici să lingușesc. Dar masa asta nu este una de sărbătoare. E aproape o bătaie de joc la adresa musafirilor.
În cameră se lăsă o tăcere grea.
De afară se auzi foșnetul unei mașini care trecea pe stradă. Ceasul cu cuc de pe perete măsura secundele cu un tic-tac apăsat.
Dorin ridică în cele din urmă privirea din telefon și se foi pe canapea. Totuși, nu încercă să-și apere mama.
— Mamă, sincer vorbind, puteai să comanzi mâncare gata făcută. Peste tot există meniuri festive. De ce ai stat două zile la aragaz, dacă acum trebuie să asculți toate astea? Noi ne gândeam la ceva mai modern.
Viorica își întoarse încet capul și îl privi direct.
— Livrarea costă bani, Dorin, răspunse ea cu o voce calmă, aproape lipsită de expresie. Marți ai stat chiar aici și mi-ai spus că, după rata mașinii, nu-ți mai ajung banii nici pentru benzină. Tot ce vedeți pe masă am cumpărat din salariul meu de la laborator și din pensie. Până la ultimul ban.
Rodica oftă apăsat, își dădu ochii peste cap și împinse furculița.
— Gata, a început. Acum, până la sfârșitul serii, o să aflăm cât a costat fiecare castravete și câți bani s-au cheltuit pe salată. Noi am venit la o rudă, iar aici ni se face raport contabil pentru mâncare. Dacă știam ce masă sărăcăcioasă ne așteaptă, mergeam direct la restaurant cu Viorel. Măcar mâncam cum trebuie. Acum trebuie să înghițim toate astea doar din politețe!
Viorica își așeză încet palmele în poală.
Și, în mod neașteptat, înăuntrul ei se făcu liniște.
Greutatea din cap dispăru. Se topi și durerea veche, aceea care îi strângea gâtul și îi umezea ochii ori de câte ori familia o rănea.
În locul ei veni o liniște rece, limpede, precum și o senzație stranie de libertate.
Viorica se ridică.
Fără grabă și fără gesturi bruște, intră în bucătărie, își puse mănușile groase cu floarea-soarelui și deschise cuptorul.
Un val de aburi fierbinți o învălui.
În tot apartamentul se răspândi aroma intensă de usturoi, mere coapte, foi de dafin, mirodenii și carne.
În cuptor se afla o tavă grea, din fontă.
În ea, Viorica fripsese întreagă o ceafă de porc de aproape trei kilograme. Deasupra, carnea avea o crustă lucioasă de miere și muștar, iar în jur se rumeniseră cartofi tineri și ciuperci de pădure culese în toamna trecută.
Femeia apucă atent vasul încins, îl aduse în living și îl așeză pe un suport gros de lemn, chiar în mijlocul mesei.
Crusta cărnii trosni ușor.
Mirosul era atât de ispititor, încât Rodica înghiți involuntar și întinse aproape imediat mâna spre furculiță.
Viorel se însufleți și el, privind cu sinceritate tava.
Atitudinea Rodicăi se schimbă într-o clipă.
— Ei, uite că mă temeam deja că ai pregătit doar pește, spuse ea mult mai blând, alegând din priviri bucata cea mai rumenă. Poți, când vrei. Taie mai repede, cât este cald. Și mie să-mi pui cartofi din aceia de la margine.
Viorica nu luă cuțitul.
Câteva secunde îi privi în tăcere pe musafirii care se pregătiseră să primească felul principal.
Apoi apucă din nou mânerele fierbinți ale tăvii, o ridică de pe masă și o duse înapoi în bucătărie.
Dorin se îndreptă brusc pe canapea.
— Mamă, unde duci carnea? Pune-o la loc! Miroase incredibil!
Viorica nu-i răspunse.