— E PREA TÂRZIU să discutăm! Șapte ani am sperat că te vei schimba, că vei deveni un om normal, nu un consumator! Dar ție ți-a convenit să trăiești pe banii mei! Ți-a convenit să ai o soție care tace, înghite și nu are dreptul la cuvânt!
— Te IUBESC! — strigă Cătălin.
— NU MINȚI! — Andreea se apropie de el până aproape îi simți respirația. — Tu te iubești doar pe tine! Confortul tău, ordinea ta, comoditatea ta! Iar eu, pentru tine, sunt o menajeră cu salariu!
În clipa aceea a sunat soneria. Andreea s-a dus să deschidă. În prag stătea domnul Doru Popa, vecinul de deasupra, cu o expresie îngrijorată.
— Doamnă Ionescu, sunteți bine? Am auzit țipete…
— Totul e PERFECT, domnule Popa! — spuse Andreea tare, ca să audă și Cătălin. — Doar dau afară un parazit din apartament!
Vecinul a dat stânjenit din cap și s-a retras repede. Andreea s-a întors în casă. Cătălin era deja în hol și își trăgea geaca pe el.
— Asta nu s-a terminat, — șuieră el. — O să vii târându-te la mine și o să MĂ IMPLORI să mă întorc!
— SĂ NU AȘTEPȚI ASTA! — Andreea deschise larg ușa. — IEȘI! Și lasă cheile!
Cătălin aruncă cheile pe podea cu furie și ieși. Andreea trânti ușa și se sprijini cu spatele de ea. Inima îi bătea nebunește, mâinile îi tremurau, dar înăuntru se năștea o ușurare neașteptată. Ca și cum cineva îi luase de pe umeri o greutate pe care o purtase mult prea mult.
S-a întors în bucătărie, și-a făcut ceai și s-a așezat lângă fereastră. Afară se aprindeau felinarele, iar prin ferestrele blocurilor din jur începea să se vadă lumină. O seară obișnuită într-un oraș obișnuit. Dar pentru Andreea era seara ELIBERĂRII.
Telefonul a început să sune. Ioana.
— Andreea, unde ești? Începusem să-mi fac griji!
— Acasă. Sunt bine. L-am dat afară pe Cătălin.
— CE? Cum adică l-ai dat afară? Ce s-a întâmplat?
Andreea i-a povestit pe scurt totul. La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea câteva secunde.
— Ioana? Mai ești acolo?
— Andreea, sunt MÂNDRĂ de tine! În sfârșit l-ai pus la punct pe bădăranul ăla! Vino la mine, să sărbătorim libertatea ta!
— Îți mulțumesc, dar acum vreau să rămân singură. Trebuie să înțeleg tot ce s-a întâmplat.
— Înțeleg. Să știi că sunt aici. Sună-mă oricând.
Andreea a închis telefonul și a zâmbit. Pentru prima dată după mulți ani — liniștit, sincer, cu adevărat.
Au trecut trei luni. Andreea s-a aruncat cu totul în muncă. Noua funcție cerea multă energie, responsabilitate și atenție, dar ea se descurca strălucit. Departamentul condus de ea a început să aibă rezultate record. Raluca Dumitrescu nu-și ascundea mulțumirea.
— Doamnă Ionescu, mi-ați depășit așteptările. Dacă mergeți mai departe în ritmul acesta, peste un an discutăm deja despre postul de director general adjunct.
Și acasă totul se schimbase. Andreea a mutat mobila, a scos ultimele lucruri ale lui Cătălin, a cumpărat perdele noi, flori vii și mici obiecte frumoase doar pentru ea. Apartamentul parcă prinsese viață — devenise mai luminos, mai liber, mai cald.
Divorțul s-a încheiat destul de repede. Cătălin a încercat să ceară despăgubiri pentru „prejudiciu moral”, dar avocatul Andreei i-a explicat repede cum stăteau lucrurile în realitate. În cele din urmă nu a primit NIMIC.
Într-o seară, Andreea se întorcea de la o petrecere de firmă. Sărbătoriseră finalizarea unui contract important. Era într-o dispoziție minunată și își imagina deja seara liniștită de acasă: o carte, o pătură moale și un pahar cu vin.
La intrarea în bloc o aștepta Cătălin. Slăbit, nebărbierit, cu hainele șifonate. Andreea se opri la câțiva pași de el.
— Ce vrei?
— Andreea, iartă-mă! — aproape se repezi spre ea. — Am fost un idiot! Abia acum am înțeles tot! Fără tine viața mea s-a prăbușit!
— Asta este problema TA, — răspunse ea rece.
— M-au dat afară! — izbucni Cătălin. — Șeful meu a aflat de divorț, de felul în care m-am purtat cu tine. A spus că nu are nevoie de angajați care nu respectă femeile. Iar alt serviciu nu găsesc! Peste tot sunt refuzat!
Andreea și-a amintit că directorul companiei unde lucra Cătălin era prieten cu Raluca Dumitrescu. Probabil povestea ajunsese totuși la urechile potrivite.
— Andreea, te ROG! Mai dă-mi o șansă! Mă schimb, jur! O să fiu alt om!
— NU, — spuse Andreea calm și ferm. — Ai primit exact ce ai meritat. Ai vrut să mă umilești, să mă frângi, să mă pui la locul meu. Iar până la urmă te-ai frânt singur.
— Dar eu te IUBESC!
— Nu, Cătălin. Nu pe mine mă iubești. Iubești femeia care eram lângă tine: tăcută, comodă, supusă. Dar femeia aceea nu mai există. Eu M-AM SCHIMBAT. Și nu am nevoie de un bărbat care vede în mine doar personal de serviciu.
L-a ocolit și s-a îndreptat spre intrare.
— Andreea! — strigă el în urma ei. — O să REGREȚI! Nimeni n-o să te iubească așa cum te-am iubit eu!
Andreea se întoarse și zâmbi liniștit.
— Știi ceva, Cătălin? Mai bine singură decât lângă un om care numește controlul și umilința iubire. ADIO.
A intrat în scară, lăsându-și fostul soț sub lumina felinarului. Urcând treptele, Andreea se gândea cât de ciudat se întorsese totul. Cătălin voise să-i distrugă cariera și își pierduse propria slujbă. Voise să o facă slabă și dependentă, iar acum venise el să ceară ajutor.