Acasă a întâmpinat-o liniștea. Dar nu mai era liniștea aceea veche, grea, în care se temea să se miște prea tare ca să nu-l irite pe soțul ei. Era liniștea păcii, a libertății și a unei vieți noi.
Andreea a pornit muzica preferată, și-a turnat un pahar cu vin și s-a apropiat de fereastră. Jos, sub felinar, se mai zărea silueta singuratică a lui Cătălin. Apoi el s-a întors încet și a plecat, târându-și pașii.
— Să nu lași NICIODATĂ pe nimeni să hotărască în locul tău cum trebuie să trăiești, — șopti Andreea, ridicând paharul. — Pentru libertate.
În clipa aceea telefonul a vibrat scurt. Mesaj de la Raluca Dumitrescu: „Doamnă Ionescu, felicitări! Consiliul de administrație v-a aprobat numirea în funcția de director general adjunct. Am hotărât să nu mai așteptăm un an. Meritați asta. Discutăm detaliile mâine.”
Andreea a zâmbit. Viața ei abia începea. Viața adevărată, în care ea lua deciziile, își construia singură viitorul și nu mai permitea nimănui să-i stăpânească destinul. Nimeni, NIMENI nu avea să-i mai spună cum să trăiască.
Iar Cătălin… primise exact ceea ce își pregătise singur. Dorise să conducă viața altcuiva și pierduse controlul asupra propriei vieți. Disprețuise succesul soției și rămăsese cu mâinile goale. Lăcomia, aroganța și lipsa lui de respect față de omul apropiat se întorseseră împotriva lui.
Andreea a stins lumina și s-a culcat. A doua zi începea o altă zi din noua ei viață. O viață în care nu mai era umbra nimănui, slujnica tăcută a cuiva sau prelungirea comodă a unui ego străin. Era ea însăși.
Puternică. Liberă. Împlinită.
Și FERICITĂ.