— Andreea, asta e O ABERAȚIE! În ce secol trăim? Înțeleg că îl iubești, dar aici nu mai vorbim despre temperament. A depășit orice limită!
Andreea tăcea. Știa că prietena ei avea dreptate, dar să recunoască asta însemna să recunoască și altceva: că mariajul în care investise șapte ani, speranțe, răbdare și nesfârșite compromisuri se crăpa din toate încheieturile.
— Știi ceva, — spuse Ioana mai blând, — vino la mine diseară. Stăm de vorbă, fără grabă și fără țipete. Și gândește-te la un lucru: omul care te iubește cu adevărat se bucură de victoriile tale, nu te obligă să renunți la ele.
Dar, în loc să meargă la Ioana, Andreea s-a întors acasă. Înțelegea că discuția cu Cătălin nu mai putea fi amânată. În seara aceea trebuia să pună totul pe masă.
Apartamentul era neobișnuit de tăcut. Cătălin nu ajunsese încă de la serviciu. Andreea a intrat în bucătărie, și-a turnat un pahar cu apă și s-a așezat lângă fereastră.
Își amintea ultimii ani. Cum Cătălin devenise, încetul cu încetul, tot mai pretențios. Cum îi critica mâncarea, hainele, părul, obiceiurile. Cum îi strecurase în minte, aproape pe nesimțite, ideea că fără el nu era nimeni și nu valora nimic. Iar partea cea mai dureroasă era că ea CREZUSE. Se străduise să fie mai bună, mai comodă, mai potrivită. Soția perfectă. Gospodina perfectă. Dar pentru el totul fusese mereu PREA PUȚIN.
Ușa de la intrare s-a izbit de perete. Cătălin a intrat în casă, iar după pașii lui grei Andreea a înțeles imediat că venise cu o dispoziție rea.
— Ei, ai DECIS? — apăru în pragul bucătăriei.
Andreea se întoarse încet spre el. În privirea ei se schimbase ceva, iar Cătălin observă.
— Da. Am decis. Accept promovarea.
Fața lui se strâmbă de furie.
— ÎȚI BAȚI JOC DE MINE? Ți-am spus foarte clar…
— Și eu îți răspund la fel de clar: ACCEPT PROMOVAREA! — Andreea se ridică, iar în vocea ei se auzi, pentru prima dată după mult timp, o fermitate tăioasă. — Și știi ceva, Cătălin? Nu-mi pasă de amenințările tale!
El rămase derutat. În toți anii de căsnicie, Andreea nu îi vorbise niciodată așa. Nu mersese până la capăt într-o ceartă, nu ridicase vocea, ceda întotdeauna prima.
— Cum îndrăznești să…
— CUM ÎNDRĂZNESC? — Andreea făcu un pas spre el, iar Cătălin se retrase fără să vrea. — Îndrăznesc să-mi trăiesc viața! Îndrăznesc să muncesc! Îndrăznesc să cresc! Îndrăznesc să iau singură hotărâri!
— O SĂ REGREȚI! — încercă el să-și recupereze vechea putere asupra ei. — O să le spun tuturor ce fel de…
— SPUNE-LE! — izbucni Andreea. — Spune-le tuturor ce soție îngrozitoare sunt! Spune-le cum mă trezesc în fiecare dimineață la șase ca să-ți fac micul dejun! Cum îți spăl hainele, îți calc cămășile, strâng după tine ca după un copil mic! Cum muncesc o zi întreagă, apoi vin acasă și gătesc cina, fiindcă tu nu ești în stare să-ți faci nici măcar o omletă! SPUNE-LE!
Cătălin deschise gura, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt. Nu-și văzuse niciodată soția așa. Ochii ei ardeau de mânie, pumnii îi erau strânși, iar întreaga ei ființă părea să lumineze de hotărâre.
— Și știi ce o să spun eu? — continuă Andreea, iar vocea îi tremura, nu de frică, ci de furie. — O să povestesc cum ai TRĂIT PE SPINAREA MEA ani la rând! Cum ai cheltuit salariul MEU pe jucăriile tale — telefoane, tablete, ceasuri! Cum m-ai pus pe mine să strâng cureaua, să cumpăr cele mai ieftine alimente, în timp ce tu luai prânzul liniștit în restaurante scumpe cu colegii!
— TACI! — urlă Cătălin.
— NU, NU TAC! — Andreea nu se mai putea opri. — Ani întregi ți-am îndurat grosolănia, aroganța, felul în care te-ai purtat cu mine ca și cum aș fi fost o servitoare gratis! Dar gata! Auzi? AJUNGE!
Cătălin stătea palid, strângând și desfăcând degetele. Era obișnuit să aibă în față o soție supusă, care îi îndeplinea cerințele. Dar acum în fața lui se afla o femeie pregătită să lupte pentru ea și pentru propria viață.
— Dacă nu renunți la funcție, plec, — spuse el printre dinți, folosind ultimul argument care îi mai rămăsese.
Andreea râse. Amar, tăios și absolut sincer.
— PLEACĂ! Chiar crezi că am să te implor să rămâi? Că am să plâng, să-mi cer iertare și să mă agăț de tine? NU, Cătălin! Pleacă! Și ia-ți lucrurile cu tine!
— Nu poți să mă dai afară din apartamentul MEU!
— Din care apartament al TĂU? — Andreea scoase din sertar actele. — Uite contractul de vânzare-cumpărare. Apartamentul este pe numele MEU. A fost cumpărat din banii MEI, moșteniți de la bunica. Tu nu ai pus aici NICIUN LEU!
Cătălin se înroși de furie. Părea că uitase cu adevărat acel detaliu. Apartamentul fusese cumpărat de Andreea înainte de nuntă, din moștenirea lăsată de bunica ei.
— Dar… suntem soț și soție…
— Încă suntem. Dar se rezolvă ușor, — Andreea luă telefonul. — Mâine merg la avocat. Divorț, partaj. Deși, sincer, nu prea avem ce împărți: aproape tot ce e aici a fost cumpărat din banii mei.
— Andreea, hai să vorbim liniștiți… — Cătălin își schimbă brusc tonul, iar vocea îi deveni moale, aproape tandră. — M-am enervat. Putem discuta…