— Aici se întâmplă că eu fac totul singură, fiindcă tu nu ajuți deloc.
— Eu muncesc! Ajung acasă obosit!
— Iar eu nu obosesc?
— Tu stai toată ziua acasă!
Ioana își ridică încet farfuria, o duse la chiuvetă și se întoarse spre el.
— Repetă.
— Ce să repet?
— Că eu „stau toată ziua acasă”. Vreau să aud încă o dată.
— Ioana, nu începe.
— Nu eu am început. Tu ai început. Ciorba nu are gust, podeaua este murdară, copilul plânge. Tocmai ai enumerat trei lucruri la care ai putea contribui, dacă ai vrea. Dar nu vrei. Este mult mai ușor să stai pe scaun și să fii nemulțumit.
— Nu mă plâng! Spun doar adevărul!
— Bine. Atunci îl spun și eu. În ultima lună nu ai spălat nicio farfurie. Nu te-ai ridicat nicio noapte la copil. Vii acasă, te așezi, mănânci și te uiți în telefon. Te porți de parcă ai fi cazat aici temporar. De fapt, nu. Musafirii măcar le mulțumesc gazdelor.
Andrei se ridică brusc.
— Nu am de gând să ascult așa ceva.
— Iar eu nu mai am de gând să îndur. Dar se pare că te-ai hotărât deja. Ai spus că nu mai vrei să trăiești așa.
— Da, nu mai vreau. Mă duc la Radu pentru weekend. Am nevoie de o pauză.
— O pauză, — repetă Ioana.
— Da. Vreau să mă odihnesc și să-mi limpezesc mintea.
— Bine. Du-te.
Își făcu bagajul în mai puțin de zece minute, repede și sigur, ca și cum știa dinainte ce urma să ia. Nici măcar nu intră în camera copilului. Ușa se închise, iar Ioana rămase singură.
Nu plânse. Se așeză în bucătărie și începu să gândească.
De fapt, nu avu nevoie de prea mult timp. După vreo douăzeci de minute, luă telefonul și o sună pe Diana.
— Diana, am nevoie de ajutorul tău.
— Spune-mi.
— A plecat. A zis că nu mai trăiește așa. Ciorba n-are gust, podeaua e murdară, copilul plânge. Exact în ordinea asta.
— Aha… Și ce ai de gând să faci?
— Ceea ce trebuia să fac de acum două luni. O să-i găsesc altă locuință. Dacă nu poate trăi aici, va locui separat.
— Ești sigură?
— Complet. Nici măcar nu și-a luat rămas-bun de la fiica lui. A pus niște haine într-o geantă și a ieșit. Știi ce am înțeles? El plecase de mult din familie. Doar trupul lui mai rămăsese în apartament.
— Cum te pot ajuta?
— Vino dimineață. Stai cu Mara cât mă ocup de apartament.
— La opt sunt la tine.
— Mulțumesc.
Ioana închise și deschise un site cu anunțuri imobiliare. Până la miezul nopții găsise trei variante potrivite. La unu trimisese deja cererea pentru o garsonieră într-un bloc nou: renovată, impecabil de curată, complet goală, fără nici măcar o piesă de mobilier.
Diana ajunse la șapte și jumătate. Mara încă dormea.
— Spune-mi ce ai pus la cale, — zise ea, scoțându-și geaca și intrând în bucătărie.
— Este simplu. Mă duc să văd garsoniera și semnez contractul. Apoi mă întorc și îi strâng lucrurile lui Andrei. Când apare duminică, îi dau cheia și adresa.
— Dacă refuză?
— Nu mai este o chestiune de acord. El a spus: „Eu nu mai trăiesc așa”. L-am ascultat cu atenție.
— Dacă își cere iertare? Dacă spune că a vorbit la nervi?
— Diana, nu a fost o izbucnire întâmplătoare. De patru luni spune același lucru, doar în alte cuvinte. Îi este rău lângă mine. Îl deranjează copilul. Nu-i place casa aceasta, deși apartamentul îmi aparține. Eu doar îl ajut să nu mai sufere.
— Bine. Rămân cu Mara. Du-te.
Ioana se întoarse după trei ore. Așeză contractul și cheia pe masa din bucătărie.
— S-a rezolvat. Garsoniera este proaspăt renovată și complet goală. Nu are pat, masă, scaun sau taburet. Doar podele curate și pereți goi.
— Chiar nimic?
— Nimic. Am căutat intenționat una așa. El voia curățenie perfectă, nu? Acum o va avea. Fără jucării, haine, scutece sau obiecte în plus. Un vis.
Diana o privi și râse încet.
— Ești o femeie dură, Ioana.
— Nu. Sunt dreaptă. Mi-a spus singur ce își dorește. Eu doar îi îndeplinesc dorința.
Toată sâmbăta, Ioana îi strânse lucrurile soțului. O făcu fără grabă și fără furie. Împături fiecare cămașă, puse fiecare pereche de pantofi separat și verifică toate sertarele. La final, se adunaseră două valize mari și trei cutii. Nu uită nici încărcătorul, nici aparatul de ras, nici cana ridicolă pe care scria „Cel mai bun”, primită cândva de la Corina.
Diana o ajuta, ținând-o în același timp pe Mara.
— După prima lună va plăti singur chiria?
— Prima lună am plătit-o eu. După aceea se descurcă. Nu vreau să spună că soția l-a aruncat în stradă fără bani și fără acoperiș. O lună este suficientă ca să hotărască ce face cu viața lui.
— Și doamna Valeria ce va spune?
— Ar trebui să se bucure. Fiul ei va locui într-o garsonieră impecabilă. Fără jucării, fără scutece și fără ciorbă lipsită de gust. Raiul pe pământ.
Duminică seara sună interfonul.
Ioana deschise ușa. Andrei stătea pe palier odihnit, calm și aproape mulțumit de sine.
— Bună, — spuse el. — M-am întors. M-am odihnit și, în sfârșit, mi-am pus gândurile în ordine.
— Intră.
Păși înăuntru și începu să privească în jur. Nu observă imediat cutiile de lângă perete. Mai întâi văzu geaca lui, atârnată separat de celelalte, ca și cum ar fi aparținut unui musafir.
— Ce sunt astea? — întrebă el, arătând spre cutii.