— Da, știu… Așa s-a obișnuit ea… Nu, n-o să-i spun asta… Bine, poate mai târziu.
Acel „mai târziu” veni după nașterea Marei.
Fetița se născu în martie, iar până la începutul verii apartamentul se schimbase așa cum se schimbă orice locuință în care apare un bebeluș. Pe podea erau jucării. Pe spătarul unui scaun atârnau scutece de finet. Pe masa din bucătărie stăteau biberoane. În baie se uscau body-uri mici. Pachetul de scutece rămânea aproape mereu desfăcut, fiindcă să-l închizi după fiecare folosire însemna să pierzi câteva zeci de secunde, iar treizeci de secunde cu un copil care țipă în brațe pot părea nesfârșite.
Andrei începu să se schimbe. Nu dintr-odată, ci puțin câte puțin.
La început doar se strâmba când călca din greșeală pe o zornăitoare. Apoi începură oftaturile. După aceea, muta lucrurile nervos dintr-un loc în altul. Mai târziu apărură și observațiile: scurte, ascuțite, ca niște pietricele aruncate mereu în aceeași rană.
— Ioana, chiar nu poți măcar să strângi farfuriile de pe masă?
— Strânge-le tu. Ai ambele mâini libere, iar eu o țin pe Mara.
— Tocmai am venit de la serviciu.
— Iar eu sunt în picioare de la șase dimineața.
Nu strângea nimic. Se lăsa în fotoliu și își scotea telefonul.
În august veni în vizită Corina, sora doamnei Valeria. Din fire, semăna atât de mult cu sora ei, încât ai fi zis că fuseseră crescute după același regulament. Covorașul din fața ușii ei era întotdeauna paralel cu pragul, iar prosoapele din baie erau împărțite după culori. Copiii ei crescuseră într-o casă unde totul se măsura, se sorta și se alinia, așa că li se părea singurul mod firesc de a trăi.
Corina cercetă încet apartamentul Ioanei, apoi se întoarse spre nepot.
— Andrei, cum poți locui așa?
— După cum vezi, — răspunse el posomorât.
— Valeria mi-a povestit, dar am crezut că exagerează. Aici chiar este… dezordine.
Ioana o hrănea pe Mara în camera alăturată, însă auzi fiecare cuvânt.
Ieși cu fetița în brațe.
— Doamnă Corina, tocmai ați numit casa mea o dezordine?
— Ioana, nu am vrut să te jignesc. Doar că totul s-ar putea organiza mult mai îngrijit. Când copiii mei erau mici, fiecare obiect avea locul lui. Este o chestiune de disciplină.
— Cum era la dumneavoastră vă privește. Dacă aici este sau nu dezordine, hotărăsc eu. Andrei, poate ai ceva de spus?
Soțul nu răspunse. Privea undeva în lateral.
— Andrei, — îl îmboldi Corina ușor cu cotul.
— Și ce vrei să spun? — ridică el mâinile. — Sunt prins între două tabere.
— Nu, — îl corectă Ioana, cu o liniște care îl făcu să tresară. — Ești în propria ta casă. Nu ești între două tabere. Ori ești de partea familiei tale, ori nu ești.
Andrei își coborî privirea.
Corina plecă după aproximativ o oră. Seara sună doamna Valeria, iar Andrei vorbi cu ea aproape patruzeci de minute. Ioana o legăna pe Mara și nu număra minutele, ci toate frazele pe care soțul ei nu le rostise pentru a o apăra.
Până la venirea toamnei, nemulțumirea lui Andrei devenise o parte obișnuită a vieții lor. Îl iritau jucăriile de pe podea, cuvertura șifonată, o cană lăsată în alt loc, plânsul copilului dis-de-dimineață și mirosul scutecelor.
Într-o seară, veni acasă, se așeză la masă și nu spuse nimic aproape zece minute. Ioana îi puse farfuria în față.
— Mulțumesc, — mormăi el pe un ton care însemna de fapt: „Lasă-mă în pace”.
— Andrei, măcar gustă mâncarea înainte să stai cu fața aceea.
— Cu ce față?
— Cu fața unui om chinuit zilnic în propria casă.
— Păi chiar sunt chinuit. Zgomotul acesta fără sfârșit, dezordinea, tot ce se întâmplă aici.
— Când spui „tot ce se întâmplă”, te referi și la fiica ta?
El nu răspunse. Luă furculița, împinse de câteva ori mâncarea și o așeză apoi lângă farfurie, perfect paralelă cu marginea mesei, cu dinții orientați într-o singură direcție.
Exact ca mama lui.
Cearta cea mare izbucni într-o vineri.
Mara nu dormise aproape deloc de la patru dimineața. Îi ieșeau dinții, iar plânsul ei era subțire, jalnic, epuizat, oprindu-se doar câteva minute. În acele pauze era imposibil să adormi. Ioana o plimbă prin camere, o legănă, îi cântă încet și o ținu lipită de piept. Andrei rămase în dormitor, cu perna trasă peste cap.
Spre seară, Ioana abia se mai ținea pe picioare. Cu toate acestea, pregăti cina, o adormi pe Mara și se așeză în fața soțului, care o aștepta deja la masă.
Andrei luă o lingură de ciorbă, gustă, puse lingura lângă farfurie și împinse castronul departe.
— Ciorba n-are gust, — spuse el.
Ioana nu răspunse. Îl privi și așteptă.
— Podeaua este murdară, — continuă, arătând cu mâna spre bucătărie. Pe jos se aflau un singur cub de lemn și colțul unei pânze care alunecase de pe uscător. — Copilul plânge întruna. Eu nu mai vreau să trăiesc așa.
— Cum anume?
— Așa. În haosul ăsta fără sfârșit. Vin acasă și nu găsesc o locuință, ci un depozit de lucruri aruncate. Nu poți să mănânci liniștit, să te odihnești ori măcar să stai câteva minute fără zgomot.
— Andrei, avem un copil mic.
— Și? Milioane de oameni au copii mici și, totuși, reușesc să trăiască normal. Mama mea se descurca și ținea casa lună. Mătușa Corina la fel. Dar aici ce se întâmplă?