A fugit la etaj și a trântit ușa atât de tare, încât tablourile de pe perete s-au zguduit.
— Pentru cine? a strigat din spatele ușii. Pentru tine? Sau pentru el?
Am rămas nemișcată, ținând telefonul strâns în palmă.
Aproape că l-am sunat imediat pe Radu.
Aproape că am traversat peluza și i-am spus să înceteze. Să lase acul jos. Să uite de ideea aceea nebunească. Să doarmă și să nu-și mai distrugă mâinile pentru un bal la care Alina nu voia să participe.
Nu am făcut-o.
În schimb, am mers până la casa lor.
Mama lui mi-a deschis înainte să apuc să bat a doua oară.
Nu a spus nimic.
A arătat doar spre scări.
Am urcat încet.
Ușa camerei lui Radu era întredeschisă.
Am împins-o ușor.
Dormea.
Adormise chiar lângă mașina de cusut, cu obrazul sprijinit de masa de lucru. Într-o mână încă ținea o papiotă, de parcă refuzase să-i dea drumul chiar și în somn.
Pe podea, în jurul lui, se aflau fotografiile tipărite ale paginilor din jurnalul Alinei.
Lângă fiecare nume desenase cu un creion câte un cerc mic.
În spatele lui, pe manechinul de croitorie, se afla rochia terminată.
Ivoire.
Elegantă.
Cu o croială fermă, gândită să-i îmbrățișeze trupul, nu să-l ascundă.
Pe întreaga fustă se desfăceau trandafiri din material, așezați în straturi bogate, ca o grădină care crescuse peste noapte.
M-am apropiat.
Atunci am observat ceva.
În interiorul unuia dintre trandafiri era ascuns un detaliu.
Cusături foarte fine.
Poate niște cuvinte.
Ceva fusese brodat adânc între petalele de mătase, atât de discret încât putea fi descoperit numai dacă floarea era desfăcută cu grijă.
Am întins mâna.
Apoi am retras-o.
Secretul acela nu îmi aparținea.
Nu aveam dreptul să deschid ceea ce Radu cususe acolo pentru Alina.
Am luat pătura de pe pat, l-am acoperit cu grijă și am stins veioza.
În timp ce mă întorceam acasă prin curțile întunecate, am înțeles, în sfârșit.
Radu nu cosea doar o rochie pentru bal.
Construia ceva mult mai mare.
Ceva pentru care, în acel moment, încă nu găseam un nume potrivit.
Seara balului a venit mult mai repede decât eram pregătită.
Radu a sunat la ușă îmbrăcat într-un costum cumpărat de la un magazin second-hand. Peste braț purta o husă de protecție, pe care o ținea cu atâta grijă, de parcă înăuntru s-ar fi aflat un lucru sfânt.
Alina a deschis ușa camerei hotărâtă să refuze din nou.
Apoi a văzut rochia.
Mătasea ivoire.
Fusta bogată.
Zecile de trandafiri care coborau de-a lungul ei asemenea unei grădini vii.
— Radu… a șoptit. De unde… de unde ai luat-o?
El a zâmbit.
— Doar îmbrac-o, Aluniță.
A folosit porecla pe care i-o dăduse Matei.
Genunchii aproape mi-au cedat.
Mi-am amintit imediat de vara dinaintea accidentului, când Matei îl învățase pe Radu să conducă mașina cu schimbător manual pe aleea noastră. De fiecare dată când băiatul reușea să plece fără să oprească motorul, Matei îi ciufulea părul ca unui frate mai mic.
Alina a clătinat încet din cap și s-a retras spre pat.
— Nu pot… Radu, chiar nu pot.
Eu am rămas pe hol și i-am privit fără să intervin.
Fiica mea și-a acoperit gura cu ambele mâini, ca și cum ar fi încercat să țină înăuntru tot ce se frângea în ea.
Radu nu a presat-o.
A așezat rochia pe spătarul scaunului de lângă birou.
Apoi s-a așezat pe podea, cu spatele sprijinit de bibliotecă, fără să-i pese că își șifona costumul.
— Atunci voi sta aici, a spus calm. Fratele tău m-a făcut să-i promit ceva înainte de accident. Mi-a spus că, dacă într-o zi nu vei mai putea vorbi, va trebui să fiu eu destul de puternic pentru amândoi.
Din pieptul Alinei s-a desprins un suspin scurt și sfâșiat.
— Un singur dans, a continuat el cu blândețe. Atât. După aceea te aduc imediat acasă.
În cameră s-a așternut o tăcere lungă.
De pe hol, am văzut cum privirea ei trecea de la Radu la rochie și înapoi.
În cele din urmă și-a întins mâinile.
A ridicat rochia de pe spătar atât de ușor, de parcă nu ar fi cântărit nimic.
Zece minute mai târziu a coborât scările.
Pentru prima oară după un an, fiica mea s-a privit în oglindă…
…și nu și-a întors capul.
A inspirat încet.
Apoi a expirat.
Și-a întins mâna și s-a prins de brațul lui Radu.
În mașină, Alina a devenit palidă.
Când am ajuns la intrarea în sala de sport a liceului, s-a oprit brusc. Cu o mână s-a sprijinit de tocul ușii, iar cu cealaltă mi-a strâns degetele atât de tare, încât verigheta mi s-a înfipt dureros în piele.
— Mamă, nu pot să intru. Sunt toți acolo.
— Un singur dans, i-a amintit Radu, oprindu-se de partea cealaltă.
Nu a atins-o. Și-a întins doar brațul și a așteptat.
— Dacă vrei să plecăm după prima melodie, plecăm. Îți jur.
Alina a tras aer în piept.
A expirat încet.
Apoi s-a prins de brațul lui.
Când au intrat, oamenii au început să se întoarcă.
Colegii care până de curând șușoteau în urma ei au amuțit.
Stăteam printre ceilalți părinți și simțeam cum mi se strânge gâtul.
Radu a condus-o până aproape de ring, apoi s-a îndreptat direct spre masa DJ-ului.
A rămas câteva clipe acolo, înainte de a lua microfonul.
Când a vorbit, vocea lui abia s-a auzit peste muzică.