— Îmi cer scuze. Trebuie să spun un singur lucru.
A făcut o pauză și a înghițit cu greu.
— Alina, caută sub trandafirul cel mai mare.
Cu mâinile tremurând, fiica mea a atins floarea cusută pe rochie.
Și-a strecurat degetele printre straturile de material.
După câteva clipe a scos o fâșie îngustă de mătase, împăturită cu grijă și acoperită de o broderie fină.
Din gât i-a ieșit un sunet pe care nu îl mai auzisem niciodată.
A desfăcut încet materialul și l-a ridicat, astfel încât lumina să cadă peste literele cusute cu ață închisă.
Radu a vorbit din nou.
De data aceasta și mai încet.
De parcă nu s-ar fi adresat întregii săli.
De parcă în lume ar fi existat numai Alina, iar microfonul s-ar fi aflat întâmplător între ei.
— Rochia aceasta, a spus el, este făcută din toate cuvintele care trebuiau s-o distrugă. Fiecare insultă, fiecare comentariu, fiecare durere am transformat-o în altceva. Câte una în fiecare noapte, atât cât mi-a permis timpul.
A lăsat microfonul jos.
Fără să mai rostească nimic, a coborât de lângă pupitru.
În sala de sport s-a făcut liniște deplină.
Nimeni nu părea să mai respire.
Am privit fețele celor aflați cel mai aproape de ring.
La un moment dat am zărit o fată într-o rochie verde.
Ochii i s-au mărit când și-a recunoscut propriul scris brodat între petalele unui trandafir.
Și-a dus imediat mâna la gură.
La câțiva metri distanță, un băiat a încremenit.
Și el își recunoscuse cuvintele.
Fata în verde a fost prima care a făcut un pas.
A traversat ringul până la Alina.
S-a apropiat de urechea ei și i-a șoptit ceva.
Nu am auzit ce.
După ea a venit o altă colegă.
Apoi încă una.
În cele din urmă s-a apropiat și băiatul.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Atunci Alina a început să plângă.
Dar nu plângea de rușine.
Plângea fiindcă, pentru prima oară după foarte mult timp, cineva o văzuse cu adevărat.
Fiindcă cineva îi înțelesese durerea fără să-i ceară să o explice.
În noaptea aceea m-am întors singură acasă.
Am intrat în camera lui Matei, rămasă aproape neschimbată.
Mi-am așezat palma pe vechea lui comodă și am închis ochii.
— Cineva ți-a ținut promisiunea, dragul meu, am șoptit. Nu a lăsat-o singură.
Și, pentru întâia oară după foarte multă vreme, am fost sigură de încă un lucru.
În dimineața următoare, fiica mea avea să se așeze din nou la masă.
Și avea să ia micul dejun împreună cu noi.