Până atunci, lumina de la fereastra lui Radu devenise noul meu ceas.
Miezul nopții.
Două dimineața.
Trei dimineața.
Stăteam adesea lângă chiuvetă și urmăream singura cameră luminată de pe stradă, în vreme ce toate celelalte case dormeau.
În a treia zi a sunat telefonul.
— Mara, a spus mama lui cu o voce obosită, și-a făcut degetele praf. I le-am învelit în comprese reci, dar le-a dat imediat jos. A lipsit chiar și de la lucrarea la chimie.
Am închis ochii.
— Ar trebui să-l opresc?
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere scurtă.
— Nu cred că l-ar putea opri cineva acum, a răspuns ea. Stă lângă mașina de cusut de când era destul de înalt să ajungă la pedală. Știi bine.
Știam.
Îmi aminteam ziua în care mama lui îmi scurtase perdelele, iar Radu, la numai șase ani, îi întindea acele dintr-o cutie metalică. O întreba fără încetare de ce ațele aveau grosimi și numere diferite.
La zece ani desena rochii pe marginile caietelor de școală.
La treisprezece își modifica singur gecile la vechea mașină de cusut Ileana moștenită de la bunica lui.
Am închis telefonul și mi-am sprijinit fruntea de sticla rece.
Două săptămâni.
Păreau un termen imposibil.
În același timp, semănau cu o numărătoare inversă până la clipa în care urma să-mi adun din nou fiica dintre ruinele unei alte dezamăgiri.
Alina se afunda tot mai mult în ea însăși.
Nu mai cobora la micul dejun.
Purta același hanorac cenușiu de trei zile.
Când băteam la ușă, răspundea printr-un singur cuvânt.
În a patra zi am intrat în cameră ca să iau hainele pentru spălat.
Sub pat am zărit un caiet.
Încercam s-o țin la suprafață prin mici minciuni pe care mi le justificam drept gesturi de milă.
— Am câteva treburi de rezolvat în oraș, îi spuneam.
În realitate alergam dintr-o mercerie în alta după ață de mătase ivoire, fiindcă Radu îmi trimisese un mesaj precis cu tot ce îi trebuia.
Când am ridicat caietul de sub pat, mi-am dat seama că nu era același jurnal din clasa a noua, ascuns în spatele cărților.
Acesta era mai nou.
Îl scrisese în clasa a zecea.
Scrisul ei devenise mai ascuțit, mai apăsat, mai furios.
Nume peste tot.
Pagină după pagină.
Fetele care șușoteau de fiecare dată când trecea pe coridor.
Băieții care începuseră să publice lucruri îngrozitoare pe internet la numai câteva zile după moartea lui Matei.
Comentarii tipărite.
Capturi de ecran.
Fiecare dovadă fusese așezată cu grijă între pagini, asemenea unor flori presate pe care timpul le transformase în cenușă neagră.
Am luat telefonul.
Am fotografiat fiecare pagină.
Apoi m-am așezat pe podea, în mijlocul camerei, și am citit jurnalul de la primul rând până la ultimul.
Atunci am înțeles.
Adevăratul dușman nu era vânzătoarea.
Nici rochia din vitrină.
Era corul acelor voci crude pe care fiica mea le purtase înăuntrul ei timp de doi ani.
Voci care i se cuibăriseră între coaste și ajunseseră să vorbească în locul ei.
Am deschis din nou telefonul.
I-am trimis lui Radu toate fotografiile și am adăugat un singur mesaj:
Nu știu dacă te vor ajuta. Dar cred că trebuie să știi ce a purtat în ea în tot timpul acesta.
Pe ecran au apărut cele trei puncte care arătau că scria.
Au dispărut.
Au apărut din nou.
Apoi s-au stins iar.
Am rămas pe covor și le-am urmărit minute întregi.
Mă întrebam ce ar fi putut face un băiat de șaptesprezece ani cu inventarul cruzimii unor străini, când până la bal mai rămăseseră mai puțin de două săptămâni.
Poate că avea să ardă paginile.
Poate doar le-ar fi citit și ar fi suferit împreună cu mine.
Nu i le trimisesem pentru că aveam un plan.
I le trimisesem fiindcă nu mai puteam duce singură greutatea lor.
Când răspunsul a sosit, conținea o singură frază:
Pe unele le știam deja. Mulțumesc pentru celelalte.
După un minut a venit încă un mesaj.
Acum știu ce voi face cu ele.
Am privit cuvintele până când ecranul s-a întunecat.
Bineînțeles că știa.
Fusese lângă ea în tot acest timp.
Văzuse cu ochii lui ce se întâmpla pe holurile liceului.
Auzise batjocurile despre care eu aflam numai din frânturi.
Începuse deja să construiască rochia.
Acum îi găsise și inima.
În dimineața celei de-a șasea zile am făcut o greșeală.
Am sunat din bucătărie la un magazin de încălțăminte.
— Aș avea nevoie de o pereche de pantofi mărimea treizeci și nouă. Ivoire, cu toc mic. Da, sunt pentru balul de absolvire.
Când am închis și m-am întors, Alina se afla în prag.
M-a privit mult timp fără să spună nimic.
— Ce faci? a întrebat în cele din urmă.
— Eu doar…
— Încă încerci să mă transformi în fata care eram înainte.
— Alina…
— Ți-am spus să te oprești! Vocea i s-a frânt brusc. Te-am rugat. De ce nu mă asculți niciodată?
Am făcut un pas spre ea, dar s-a retras.
— Încerci mereu să mă aduci înapoi la cea care am fost. Dar fata aceea nu mai există, mamă. A murit în aceeași zi cu Matei. De ce nu poți accepta asta?
Am inspirat adânc. Vocea îmi tremura.
— Pentru că o iubesc și pe Alina de acum. Te iubesc aici, în bucătăria aceasta. Te iubesc și în hanoracul cenușiu pe care îl porți zi de zi. Mi-am dorit doar să ai măcar o seară în care să poți respira fără ca totul să doară.