— Modelele acestea sunt disponibile doar în mărimile de prezentare.
— Putem face o comandă, dar sigur nu va ajunge până la bal.
Nu era greu să înțelegem ce voiau să spună de fapt. În ochii lor, Alina era pur și simplu prea plinuță pentru rochiile pe care le aveau.
La al patrulea magazin, umerii ei se ridicaseră aproape până la urechi. Stătea exact ca în ziua înmormântării lui Matei.
Am încercat să par optimistă, deși neliniștea îmi strângea inima.
— Mai există un loc. Boutique-ul acela frumos de pe strada Castanilor.
Alina a închis ochii pentru o clipă.
— Te rog, să fie ultimul.
În vitrina boutique-ului de pe strada Castanilor se afla rochia pe care mi-o imaginasem pe ea încă din ziua în care trecuserăm prima dată cu mașina pe acolo. Era alb-ivorie, delicată și ușoară, de parcă fusese desprinsă dintr-o poveste.
Alina a rămas multă vreme în fața vitrinei. Apoi, pentru întâia oară după un an, vocea ei a semănat cu cea de altădată.
— Aș putea s-o probez pe cea din vitrină?
Vânzătoarea a măsurat-o încet din cap până-n picioare. Privirea i-a alunecat peste trupul ei, iar buzele i s-au strâns într-o linie rece.
Pentru o secundă, vechea poreclă aproape mi-a scăpat de pe buze. M-am oprit la timp. Acea alintare îi aparținuse lui Matei. Numai lui.
— Draga mea, rochia aceea nu este pentru tine, a spus femeia. Ești mult prea mare ca să-ți vină.
Atât.
Nicio scuză.
Nicio încercare de a-și îndulci cruzimea.
Numai o propoziție goală, care a lovit mai tare decât o palmă.
Alina nu a izbucnit în plâns.
Nu s-a certat cu ea.
S-a întors, a ieșit din magazin și s-a așezat pe locul din dreapta al mașinii, fără să rostească vreun cuvânt.
Am urmat-o cu mâinile tremurând atât de tare, încât cheile aproape mi-au căzut dintre degete.
Pe tot drumul spre casă a privit drept înainte.
— Alina, îmi pare nespus de rău. Mă întorc acolo și îi spun exact ce cred despre…
— Te rog, condu.
— Dar eu…
— Te rog. Doar condu.
Nu și-a desprins ochii de șosea. O priveam la câteva minute, așteptând să se prăbușească, să plângă, să țipe, să-mi reproșeze ceva.
Nu a venit nimic.
Tocmai acea tăcere m-a speriat mai mult decât ar fi făcut-o lacrimile.
Când am ajuns acasă, a coborât, a urcat încet scările și a închis ușa camerei.
O secundă mai târziu am auzit clicul cheii răsucite în broască.
Mi-am lipit fruntea de ușă și am încercat să plâng cât mai încet, ca să nu mă audă.
După un timp m-am așezat pe covor, cu spatele sprijinit de lemnul ușii.
— Alina, te rog, deschide-mi.
— Nu mă duc la bal, mamă.
— O să găsim noi ceva. Putem comanda o rochie la o croitoreasă sau am putea chiar să încercăm s-o coasem singure…
— Mamă. Oprește-te.
Vocea ei era lipsită de viață. Obosită. Ca și cum nu-i mai rămăsese puterea să lupte cu nimic.
— Nu voi merge niciodată acolo. Te rog, nu mai încerca.
Mi-am apăsat din nou fruntea de ușă și am plâns fără zgomot.
Îmi îngropasem deja un copil.
Iar acum simțeam că îl pierdeam și pe celălalt. Nu dintr-odată, ci puțin câte puțin, ca și cum fiica mea s-ar fi scurs prin crăpătura de sub ușă într-un loc unde brațele mele nu puteau ajunge.
Nu știam cum s-o salvez.
Nu știu cât timp am rămas pe covor.
Destul cât să nu-mi mai simt picioarele.
Destul cât lumina de pe hol să se schimbe din aurul după-amiezii în întunericul serii.
Câteva zile mai târziu, cineva a bătut la ușă.
Am deschis purtând aceleași haine pe care le avusesem și în ziua precedentă.
Radu stătea pe verandă.
Avea pe el un hanorac decolorat și ținea la piept un caiet mic de schițe. Părea neliniștit, dar din felul în care își ținea umerii se simțea o hotărâre pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Doamnă Mara, putem vorbi puțin afară?
Am ieșit și am tras ușa după mine.
— Este Alina bine? Ți-a scris?
A clătinat din cap.
— Nu, doamnă.
A inspirat adânc înainte să continue.
— Am nevoie de măsurile ei.
L-am privit fără să înțeleg.
— Radu, despre ce vorbești?
— Până la bal mai sunt două săptămâni.
A tăcut o clipă.
— Pot s-o fac.
Și-a ridicat ochii direct spre mine.
— Știu că sună nebunește. Dar trebuie să aveți încredere în mine. Și, mai ales, să nu-i spuneți nimic. Nici măcar un cuvânt.
Mă uitam la băiatul pe care îl cunoșteam de când era copil. La puștiul care crescuse la două case de noi.
Avea șaptesprezece ani.
Unghiile îi erau roase până în carne.
Iar caietul acela îl strângea de parcă ar fi ținut un contract de care depindea întreaga lume.
— Radu, tu nu ai cusut niciodată o rochie de bal.
— Nu, doamnă. Niciodată.
— Atunci cum ai de gând să…
— Trebuie doar să-mi spuneți da.
Aproape că l-am refuzat.
Aveam nenumărate motive s-o fac.
Dar în ochii lui exista ceva nepotrivit pentru un băiat de șaptesprezece ani. Calm. Siguranță. O forță pe care eu nu o mai simțisem de un an.
— Bine, am șoptit. Ai acordul meu.
În noaptea aceea am stat mult în fața ferestrei din bucătărie.
Lumina din camera lui Radu ardea și după ora trei.
Nu s-a stins nicio clipă.
Și, în timp ce priveam dreptunghiul luminat de la casa vecină, mă întrebam la ce anume tocmai consimțisem.
În a treia zi m-a sunat mama lui.