Apoi au apărut niște simptome pe care nu le putea înțelege.
La început, o ușoară usturime.
După câteva zile, mâncărime.
Apoi, durere.
Doina a tăcut multă vreme. Îi era rușine chiar și să recunoască față de ea însăși ce i se întâmplă. La șaizeci de ani, asemenea probleme i se păreau cu atât mai stânjenitoare și mai umilitoare.
A încercat să găsească o explicație simplă.
Poate era o alergie.
Poate vreo infecție luată cândva de la piscină.
Poate o inflamație legată de vârstă.
Dar starea ei se înrăutățea.
Câteva nopți la rând aproape că n-a dormit, chinuită de presupuneri pe care se temea să le ducă până la capăt. În cele din urmă, și-a făcut o programare la policlinică la prima oră a dimineții, sperând să nu întâlnească din întâmplare pe cineva cunoscut.
Dimineața aceea de toamnă era rece, umedă și lipsită de culoare.
Frunzele ude i se lipeau de pantofi, o burniță fină plutea necontenit în aer, iar Doina simțea înăuntrul ei un tremur pe care nu și-l putea explica. Era o frică instinctivă, aproape animalică.
Pe coridorul cabinetului ginecologic așteptau tinere cu pântecele rotunjit și femei îmbrăcate în paltoane vii. Unele râdeau, altele vorbeau însuflețite la telefon.
În mijlocul acelei vieți fremătătoare, Doina avea senzația că nu aparține locului.
Ținea strâns mânerele genții vechi și nu îndrăznea să privească în jur.
Când asistenta i-a rostit în sfârșit numele, genunchii i s-au înmuiat.
În cabinet mirosea a cafea tare și a dezinfectant.
Medicul era un bărbat în jur de cincizeci de ani, cu un chip obosit și sever. La început abia dacă și-a ridicat privirea spre ea. Îi adresa întrebări scurte, aproape mecanice, și nota repede răspunsurile în fișă.
Consultația n-a durat mult.
Au urmat analizele.
Și apoi așteptarea.
Cele douăzeci de minute i s-au părut Doinei nesfârșite.
S-a așezat lângă fereastră și a urmărit picăturile de ploaie cum se prelingeau leneș pe geam. Gândurile i se amestecau și se ciocneau unele de altele.
„Numai să nu fie ceva grav…”
Când a fost chemată din nou în cabinet, expresia medicului se schimbase.
Privea atent foaia cu rezultate, încrunta sprâncenele și bătea încet cu pixul în birou.
— Luați loc.
Doina s-a așezat cu grijă pe marginea scaunului.
Inima îi bătea atât de puternic, încât avea impresia că zgomotul se aude până pe hol.
— Analizele arată că aveți o infecție, i-a spus medicul calm.
— Ce fel de infecție? a întrebat ea abia auzit.
Doctorul a împins foaia către ea.
Denumirile medicale, necunoscute, îi dansau înaintea ochilor.
— Este o afecțiune transmisă pe cale sexuală.
Pentru o clipă, totul s-a oprit.
Doina n-a înțeles imediat ce auzise.
— Nu… a șoptit. Trebuie să fie o greșeală.
Medicul a oftat.
— Analizele sunt suficient de concludente.
— Dar… este imposibil.
— Din păcate, nu.
O spunea firesc, aproape neutru, de parcă i-ar fi explicat că are o viroză de sezon.
Doina a simțit cum îi arde fața de rușine.
— Domnule doctor… sunt căsătorită de treizeci și cinci de ani…
— Și?
— Nu am fost niciodată cu alt bărbat în afară de soțul meu.
Medicul și-a ridicat privirea peste rama ochelarilor și a studiat-o câteva clipe.
— Atunci și soțul dumneavoastră va trebui să urmeze tratament.
Doina a scos un râs scurt, nervos.
— Nu cred că înțelegeți. Soțul meu este paralizat.
— Înțeleg.
— De șase luni nu se ridică din pat. Eu sunt cu el aproape permanent.
Tăcerea care s-a așternut în cabinet a devenit brusc apăsătoare.
Medicul a pus încet pixul jos.
— Ascultați-mă foarte atent, a spus el, de data aceasta pe un ton cu totul diferit. O asemenea infecție nu se transmite prin lucrurile obișnuite din casă.
Doina a devenit palidă.
— Dar poate…
— Nu o luați din farfurii. Nici din prosop. Nici de pe colacul toaletei.
Fiecare propoziție o lovea mai tare decât cea de dinainte.
— Atunci… buzele i-au început să tremure. Atunci el mi-a transmis-o?
Doctorul n-a răspuns.
Și tocmai această tăcere a fost mai înspăimântătoare decât orice confirmare.
Doina a ieșit din policlinică de parcă ar fi fost amețită.
Ploaia se întețise.
Oamenii treceau grăbiți sub umbrele, mașinile aruncau stropi murdari spre trotuar, iar orașul își continua viața obișnuită în timp ce în interiorul ei se năruia tot ceea ce considerase sigur timp de zeci de ani.
Mergea încet, aproape fără să vadă drumul.
Din memorie începeau să iasă la suprafață, una câte una, lucruri cărora nu le dăduse nicio importanță.
Un parfum străin în dormitor.
Insistența lui Mihai ca ea să plece de fiecare dată când venea Andreea.
Zâmbetul ușor stânjenit al tinerei.
Ușa bine închisă.
Șoapte înfundate.
Râsete.
Și furia inexplicabilă a lui Mihai ori de câte ori Doina se întorcea acasă mai repede decât se aștepta el.
Acum, toate piesele se așezau una lângă alta și formau o imagine atât de îngrozitoare, încât aproape că îi venea să o respingă.
Ajunsă în fața apartamentului, n-a reușit din prima să bage cheia în yală. Degetele îi tremurau prea tare.
Înăuntru era liniște.
Din dormitor se auzea televizorul.
Doina a intrat încet.
Mihai era întins exact ca de obicei, nemișcat sub pătura groasă, cu telecomanda în mână.