— Pe unde ai umblat? a izbucnit el. De jumătate de oră mor de sete.
Doina l-a privit și, pentru prima dată după foarte mulți ani, nu a simțit nici urmă de milă.
În ea nu mai era decât gol.
Un gol rece, adânc și înfricoșător.
— Doina! Ai surzit?
S-a apropiat de pat.
Și atunci a observat lucruri pe care până în acea zi parcă refuzase să le vadă.
Mâinile lui se mișcau mult prea sigur.
Privirea îi urmărea fiecare gest cu o atenție prea vie.
Iar omul despre care se spunea că era măcinat de o boală cumplită părea surprinzător de sănătos.
— Ce ai? a întrebat Mihai, devenind suspicios.
Doina nu i-a răspuns.
A așezat încet rezultatele analizelor pe noptieră.
Mihai le-a citit în grabă.
Și pentru prima dată în ultimele luni, Doina a văzut pe chipul lui ceva ce nu mai văzuse.
Panică.
A durat poate o secundă.
Dar a fost suficient.
— Explică-mi, Mihai, a spus ea aproape în șoaptă. Cum a reușit un bărbat paralizat să-i transmită soției sale o boală cu transmitere sexuală?
Liniștea din dormitor a devenit atât de adâncă, încât ticăitul ceasului din hol se auzea limpede.
Mihai și-a ferit primul privirea.
În clipa aceea, Doina a înțeles.
Nu existase adevărata neputință.
Nu existase acel biet om condamnat la pat, pentru care ea își sacrificase fiecare zi.
Timp de șase luni trăise lângă un bărbat care îi transformase compasiunea în cel mai convenabil paravan.
Șase luni îi golise plosca, îi schimbase așternuturile, renunțase la lucrurile ei, economisise până și la propriile nevoi, în timp ce el își trăia plăcerile pe ascuns.
Doina a simțit că nu mai poate respira.
Nu de durere.
Ci de umilință.
Și-a amintit cum îi susținea corpul greu atunci când ei însăși i se întuneca vederea.
Cum își vânduse bijuteriile preferate pentru a putea cumpăra medicamentele scumpe.
Cum stătuse nopți întregi lângă patul lui, ascultându-i respirația și temându-se că dimineața ar putea să nu-l mai găsească în viață.
Iar el o mințise în tot acel timp.
Zi după zi.
Oră după oră.
— Tu… puteai să mergi? a întrebat ea, cu glasul atât de slab încât abia se auzea.
Mihai a încruntat imediat sprâncenele.
— Ce prostii spui?
Dar vocea lui nu mai avea siguranța obișnuită.
— Te ridicai din patul ăsta?
— Doina, termină cu isteria.
Îl privea de parcă îl vedea pentru prima dată.
Și tot pentru prima dată observa cât de firesc îi stăteau picioarele sub pătură. Mușchii lui nu arătau ca ai unui om imobilizat vreme de jumătate de an. Brațele îi erau puternice. Pielea avea o culoare sănătoasă.
Un om țintuit la pat de șase luni nu ar fi trebuit să arate așa.
Adevărul a lovit-o aproape fizic.
— Te-ai prefăcut tot timpul…
— Nu mai vorbi aiurea!
— Ai jucat rolul unui paralizat timp de șase luni?!
Mihai s-a ridicat brusc în șezut.
Mult prea repede.
Mult prea ușor pentru cineva care pretinsese că nici măcar nu-și simte picioarele.
Imediat și-a dat seama de greșeală.
Doina a făcut un pas înapoi, de parcă în fața ei tocmai se ridicase o creatură pe care nu o mai putea recunoaște.
Șase luni.
Șase luni nesfârșite din viața ei fuseseră îngropate pentru spectacolul acesta crud.
— Doina, pot să-ți explic…
Dar ea nu-l mai auzea.
În minte îi treceau nopțile fără somn, toate umilințele, plânsul ascuns, frica și oboseala care îi intrase până în oase.
Și-a amintit cum îl spăla.
Cum îl hrănea cu lingura.
Cum îi implora pe medici să găsească orice tratament care l-ar fi putut ajuta.
În timp ce Mihai se bucura, de fapt, de puterea pe care o căpătase asupra ei.
— De ce? a reușit Doina să șoptească.
Mihai și-a frecat fața cu palmele, iritat.
— Pentru că tu erai mereu ocupată cu serviciul! Pentru că niciodată nu aveai destul timp pentru mine! Am vrut ca, măcar o dată, să te învârți și tu în jurul meu!
Doina îl privea cu groază adevărată.
— Și pentru asta ai fost gata să-mi distrugi viața?
— Nu transforma totul într-o tragedie!
Mihai s-a dat jos din pat.
Singur.
Fără să se sprijine de nimeni.
Pentru Doina, acel gest a fost mai cumplit chiar decât infidelitatea.
Parcă bărbatul pe care îl iubise odinioară murise în fața ei în aceeași clipă.
În locul lui stătea un străin: rece, egoist și lipsit de orice urmă de milă.
Doina s-a lăsat încet pe scaun.
Nu plângea.
Parcă nici lacrimi nu-i mai rămăseseră.
Afară continua să plouă.
Lumina cenușie a serii se întindea peste pereții apartamentului în care, până cu o zi înainte, ea se sacrificase fără să păstreze nimic pentru sine, convinsă că îngrijește un soț neputincios.
Acum, toate lucrurile din cameră îi păreau murdare de minciună.
Patul medical.
Cutiile de medicamente.
Scaunul cu rotile.
Până și mirosul greu de camfor, pe care îl suportase luni întregi, devenise deodată insuportabil.
— Înțelegi măcar ce mi-ai făcut? a întrebat Doina în șoaptă.
Mihai n-a răspuns.
Poate că, pentru prima dată în viață, chiar nu avea nimic de spus.
Doina s-a ridicat.
A mers spre fereastră.
Și, pe neașteptate, printre toate lucrurile sfărâmate în ea, a apărut ceva ce nu se așteptase să simtă.
Ușurare.
Durerea nu dispăruse.
Trădarea continua să-i sfâșie sufletul.
Dar odată cu ea venise și un gând limpede: din acel moment nu-i mai datora nimic nimănui.
Nici omului care îi călcase în picioare dragostea sinceră.
Nici bărbatului care îi transformase grija într-un instrument pentru propriul confort.
Prea multă vreme Doina trăise pentru necazurile, dorințele și suferințele altuia, până când aproape uitase că și ea are o viață.
Iar viața ei nu se terminase.
Nici la șaizeci de ani.
Nici după o asemenea umilință.
Uneori, cea mai crudă trădare poate deveni, fără să vrei, primul pas spre libertate.
În seara aceea, pentru prima dată după multe luni, Doina a închis ușa dormitorului și l-a lăsat pe Mihai de partea cealaltă.
Iar în apartament s-a așternut, în sfârșit, o liniște adevărată.