Ceasul vechi prins pe peretele din hol ticăia apăsat, de parcă ar fi vrut să măsoare, secundă după secundă, câtă răbdare îi mai rămăsese Doinei. Apartamentul încetase de mult să mai semene cu un cămin. Pentru ea devenise o rezervă de spital întunecată, fără ferestre spre o viață normală, îmbibată de mirosul medicamentelor, de oboseală și de o vinovăție care nu-i dădea niciodată pace.
Doina Ionescu nici nu mai știa când dormise ultima dată o noapte întreagă. Diminețile erau mereu la fel: miros înțepător de unguente, scârțâitul patului medical și vocea iritată a soțului, în care fiecare cuvânt suna ca un reproș.
— Doina! Iar ai dispărut? Unde ești?
De cele mai multe ori, strigătul venea înainte ca alarma telefonului să apuce să sune. Ea se ridica imediat, își trăgea halatul peste cămașa de noapte și se grăbea spre dormitor cu neliniștea cuiva care întârzie la cel mai important examen al vieții.
Mihai zăcea nemișcat pe patul medical, cu chipul încordat într-o expresie de suferință fără sfârșit. Cu șase luni în urmă, pe când se aflau la mica lor casă de la țară, îl „paralizase” dintr-odată. Medicii discutaseră mult între ei, își schimbaseră priviri nedumerite, prescriseseră tratamente costisitoare și vorbiseră despre o complicație rară, a cărei cauză părea imposibil de stabilit cu certitudine.
În ziua aceea, lumea Doinei se prăbușise.
Renunțase la serviciu fără să stea pe gânduri, deși până la pensie nu mai avea mult. Colegele încercaseră să o convingă să nu ia o hotărâre atât de repede, iar șefii îi propuseseră să lucreze de acasă. Doina însă nu voise să audă nimic. Cum să se gândească la dosare, rapoarte și cifre când bărbatul alături de care trăise treizeci și cinci de ani nu se mai putea ridica singur din pat?
Din clipa aceea, zilele ei începuseră să se învârtă într-un cerc din care nu exista ieșire: gătea, îi ducea mâncarea, îl spăla, schimba așternuturile, îl ridica, îl întorcea de pe o parte pe alta, asculta încă o nemulțumire și, ca de fiecare dată, tăcea.
Parcă nu mai exista ca om de sine stătător.
Rămăsese doar îngrijitoarea lui, fără salariu și fără program.
Uneori, în toiul nopții, Doina se trezea auzindu-și propriile suspine înăbușite. Stătea întinsă lângă soțul ei, privea tavanul înecat în întuneric și încerca să-și amintească ultima dată când Mihai îi rostise numele liniștit, fără asprime, fără nervi.
Cândva fusese altfel.
Pe vremuri, Mihai râdea atât de tare, încât vecinii băteau supărați în calorifere. O lua în brațe ca să o treacă peste bălțile adânci și îi aducea, fără vreun motiv anume, buchete simple de margarete culese de pe câmp. Împreună ridicaseră casa de la țară, renunțaseră la excursii ca să cumpere mobilă, își crescuseră fiica și visaseră la o bătrânețe liniștită.
Numai că, odată cu anii, bunătatea din el părea să se fi stins încet, până când nu mai rămăsese aproape nimic.
După boală, Mihai devenise de-a dreptul capricios, aspru și pretențios, convins că din acel moment întreaga lume trebuia să se organizeze în jurul suferinței lui.
— Iar ai pus prea multă sare în supă.
— Ceaiul e rece de mult.
— Cearșaful ăsta mă zgârie.
— De ce calci atât de tare?
— Unde ai stat atâta?
În fiecare zi, Doina auzea zeci de observații asemănătoare.
Și continua să suporte.
Pentru că îi era milă de el.
Pentru că încă îl iubea.
Pentru că era convinsă că datoria ei de soție era să rămână lângă el și să îl îngrijească.
Vecinele o priveau cu sinceră admirație.
— Nu orice femeie ar putea duce așa ceva, îi spuneau.
— Ești un înger, Doina.
— Soții atât de devotate rar mai găsești în ziua de azi.
Ea le răspundea doar cu un zâmbet slab, stins de epuizare.
Nimeni nu vedea că seara îi tremurau degetele de oboseală. Nimeni nu știa că uneori se încuia în baie, pornea robinetul și lăsa apa să curgă doar ca Mihai să nu-i audă plânsul disperat.
Cele mai grele erau zilele în care venea Andreea, tânăra maseuză de la o clinică privată scumpă.
Era înaltă, plină de viață, cu obraji rumeni, păr blond și lung și un râs limpede, molipsitor.
În urma ei rămânea mereu mirosul unui parfum scump, amestecat parcă cu aer proaspăt și cu ceva ce Doina aproape uitase cum se simte: viața adevărată.
Lângă Andreea, Doina se simțea bătrână, ștearsă, ca o umbră pe care nimeni nu o mai observă.
— Doina, te rog să ieși cât durează ședința, îi cerea Mihai de fiecare dată. Mă simt stânjenit când ești aici. Chiar și un bărbat bolnav trebuie să-și păstreze demnitatea.
Ea nu se împotrivea niciodată.
Își lua geanta și ieșea în ploaia rece. Mergea la magazin, la farmacie sau se plimba fără țintă pe străzi, deși, în adâncul sufletului, știa că Mihai nu voia decât să nu o aibă prin preajmă.
Nici măcar atunci nu i-a trecut prin minte ceva rău.
Cum ar fi putut un om care nu se ridica nici din pat să o înșele?
Ideea i se părea atât de absurdă, încât nici nu merita luată în seamă.
Cu fiecare zi, puterile Doinei se împuținau. O durea tot mai des spatele, tensiunea îi creștea, iar noaptea simțea o apăsare surdă în piept. Și totuși continua să-l îngrijească pe Mihai, ca și cum, făcând asta, ar fi încercat să se convingă că încă era importantă pentru cineva.