Îi spusese că erau o echipă.
Că aveau să acționeze întotdeauna împreună.
Că orice hotărâre serioasă avea să fie luată de amândoi.
— Cătălin, rosti ea când el făcu o pauză. Acum încerci să-mi explici de ce consideri necesară cumpărarea unui apartament. Eu însă vreau răspunsul la altă întrebare. De ce trebuia totul făcut pe ascuns? Noaptea, în timp ce eu dormeam, chipurile.
Bărbatul amuți.
— Dacă ai fi venit la mine și mi-ai fi spus: „Mama are probleme, hai să găsim împreună o soluție”, te-aș fi ascultat. Am fi discutat posibilitățile. Dar tu ai ales alt drum.
— Știam dinainte că vei refuza, murmură el posomorât.
În cuvintele lui se amestecau supărarea, oboseala și un al treilea sentiment pe care Oana îl numi în gând lașitate.
— Tu te opui de fiecare dată când este vorba despre mama mea.
— Mă opun atunci când cineva vrea să folosească economiile noastre comune fără să-mi spună. Nu este același lucru.
Cătălin se ridică și începu să meargă prin bucătărie.
Apoi se opri lângă fereastră.
Afară, augustul își arăta toată furia. Asfaltul din curte strălucea sub căldura apăsătoare.
— Oana, ea chiar este singură acolo. Nu-ți poți imagina cum se simte.
— Nu este singură. Are propriul apartament, cunoștințe, vecini și prietene. Dacă vrea să se mute aici, poate să-și vândă locuința și să cumpere alta în apropiere. Dar ea nu vrea să vândă. Vrea ca tu să plătești noul apartament. Mai exact, vrea să-l cumpere din banii noștri comuni. Iar proprietatea ei să rămână neatinsă, „în caz că se întâmplă ceva”. Ai auzit foarte bine.
Cătălin se întoarse brusc.
Chipul îi era încordat, aproape furios.
— Ai înregistrat conversația?
— Nu. Pur și simplu nu dormeam.
Elena sună pe la zece și jumătate.
Oana era în cameră și sorta niște documente de serviciu, prefăcându-se cu grijă că era foarte ocupată.
Cătălin răspunse în bucătărie.
De această dată nu închise ușa. Poate nu avusese timp, poate hotărâse că nu mai avea rost să se ascundă.
— Ei, fiule? Ai rezolvat tot?
— Mamă, au apărut niște complicații…
— Ce complicații? Cătălin, toată noaptea nu am închis un ochi! Tensiunea mi-a urcat la o sută șaizeci. Am luat o pastilă, dar încă mă simt rău. Mi-ai promis!
— Știu, mamă, numai că…
— Ce înseamnă „numai că”? Vorbești cu mama ta. Cu mama ta adevărată! Sau acum soția ta este mai importantă pentru tine? Spune-mi direct. O să înțeleg. M-am obișnuit să fiu mereu pe ultimul loc.
Oana ieși din cameră.
Se opri în pragul bucătăriei, își sprijini umărul de tocul ușii și îl privi pe soțul ei.
Cătălin o observă.
Ceva tresări pe chipul lui.
Poate frica.
Poate ușurarea neașteptată pe care o simte un om care a dus prea multă vreme o povară și, în sfârșit, a pus-o jos.
— Mamă, așteaptă puțin.
Spre surprinderea Oanei, îi întinse telefonul.
Ea nu se așteptase la gestul acesta.
Totuși, luă aparatul.
— Bună ziua, Elena.
Soacra tăcu brusc.
După o scurtă pauză, glasul ei se schimbă instantaneu și deveni blând, aproape mângâietor.
— Oana dragă! Nici nu știam că ești acolo. Iartă-mă că vă deranjez atât de devreme. Pur și simplu am o situație foarte grea…
— Am auzit, răspunse Oana fără să-și schimbe tonul. Nici eu nu am dormit noaptea trecută.
De data aceasta, tăcerea dură mult mai mult.
— Elena, înțeleg că vreți să locuiți mai aproape de fiul dumneavoastră. Nu este nimic rău în asta. Dar eu și Cătălin nu ne permitem să vă cumpărăm un apartament separat. Economiile noastre sunt pentru avansul locuinței familiei noastre. Am pus banii deoparte timp de trei ani.
— Oana, doar nu cer pentru totdeauna! Când mă pun pe picioare, vi-i dau înapoi.
— I-ați spus lui Cătălin că nu intenționați să vă vindeți apartamentul. Că vreți să-l păstrați.
Din nou se lăsă o pauză.
Dar acum era o tăcere diferită — aceea care apare când cineva este prins în contradicție.
— Nu știu încă ce se va întâmpla.
— Nici noi nu știm, răspunse Oana aproape prietenos. De aceea vă propun o soluție normală. Vindeți locuința pe care o aveți, iar noi vă ajutăm să găsiți aici un apartament în limita bugetului dumneavoastră. Căutăm împreună, analizăm ofertele și mergem la vizionări. Mi se pare corect.
— Nu este nimic corect aici! — dulceața dispăru imediat din glasul Elenei. — Eu să vând singurul lucru pe care îl mai am?! Cătălin, auzi ce-mi propune soția ta?
Cătălin stătea lângă fereastră și privea geamul.
— Aud, mamă.
— Și ce ai de gând să faci? O să-i permiți să vorbească așa cu mama ta?
— Mamă…
Rămase tăcut câteva clipe.
— Oana are dreptate.
În telefon se așternu o liniște absolută.
Oana avu impresia că simțea aproape fizic cum soacra ei își schimbă strategia și se pregătește pentru următorul atac.
— Așa deci. Soția ta a ajuns mai importantă decât mama ta. Eu ți-am dedicat întreaga viață, ți-am dat tot ce aveam, iar acum tu…
— Mamă, te rog, nu începe.
— Să nu încep?! Eu nu dorm nopțile, simt că-mi sare inima din piept, iar tu îmi spui să nu încep?
Cătălin luă telefonul din mâna soției.
— Mamă, te sun diseară.
Apoi închise.
Rămaseră amândoi în mijlocul bucătăriei.
De afară se auzea zgomotul orașului.