În curte, copiii strigau veseli.
Un porumbel se lovi de câteva ori de geam, fără să înțeleagă de ce nu putea trece prin bariera transparentă.
— Nu se va opri aici, spuse Cătălin încet.
— Știu.
— O să sune în fiecare zi. O să repete că am abandonat-o.
— Știu și asta.
Bărbatul se uită la Oana.
Pentru prima dată în acea dimineață o privi cu adevărat — nu spre podea, nu în lateral, ci direct în ochi.
— Nu ai de gând să pui banii înapoi în contul comun?
Oana se gândi.
Dincolo de fereastră, augustul continua să se topească sub soare.
Ventilatorul din colț plimba leneș aerul fierbinte prin încăpere.
Robinetul picura ritmic în chiuvetă, iar reparația lui era mereu amânată.
— Îi voi pune, răspunse ea în cele din urmă. Când voi fi sigură că nu vor mai exista conversații secrete purtate noaptea.
În următoarele trei zile, Elena nu sună.
Numai acest lucru era deja neobișnuit.
Soacra Oanei nu tăcea niciodată mai mult de o zi. După orice conflict, își suna de obicei fiul în dimineața următoare și vorbea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pur și simplu începea o altă poveste despre tensiune, vecini sau o nouă nenorocire.
Dar acum telefonul rămânea tăcut.
Cătălin umbla apăsat prin casă.
Lua mereu telefonul, verifica ecranul și îl lăsa din nou jos.
Oana îl observa și se gândea cât de exact era calculat comportamentul mamei lui.
Elena nu-și pedepsea fiul prin țipete, ci prin tăcere.
Pentru Cătălin, tăcerea ei era mai înfricoșătoare decât orice ceartă.
Însemna: „M-ai rănit atât de tare, încât nici nu mai vreau să vorbesc cu tine.”
El înțelegea asta.
Iar mama lui știa că el înțelege.
În a patra zi, Cătălin nu mai rezistă.
O sună el.
Oana lucra în camera alăturată. Pe monitor avea deschise tabele, grafice și coloane lungi de cifre.
Dădu sonorul mai încet și ascultă.
Nu se apropie de ușă.
Fragmentele conversației se auzeau destul de clar prin perete.
— Mamă, cum ești?… Îmi fac griji… Te rog, nu tăcea…
Apoi urmă o pauză lungă.
Evident, Elena vorbea.
După aceea, glasul lui Cătălin deveni mult mai încet:
— Înțeleg… Chiar înțeleg, mamă… Dar nu pot să fac asta…
Oana își întoarse atenția spre tabele.
Seara, merseră să cumpere alimente.
Era o seară obișnuită de august.
Supermarketul se afla la zece minute de mers cu mașina, însă la ieșirea din curte se formase deja o coloană de mașini.
Cătălin conducea fără să spună nimic.
Oana privea prin geamul lateral orașul prăfuit și încins. Era acel moment special al lui august când soarele nu mai ardea pielea la fel de tare, dar continua să orbească.
— A spus că am ales-o pe tine în locul ei, rosti Cătălin în cele din urmă, fără să-și desprindă ochii de la drum.
— Bănuiam.
— A mai spus că pentru ea am devenit un străin.
— O să-i treacă, răspunse Oana calm. Ca de fiecare dată.
— Nu o cunoști suficient.
— Cătălin, ne cunoaștem de patru ani.
Se întoarse spre el.
— Mama ta te-a numit străin când ai lipsit de la ziua ei. Îți amintești? Atunci eram plecați în alt oraș. A spus același lucru când n-ai vrut să-i dai bani pentru renovarea holului. Și când, după nunta noastră, nu i-am propus să se mute imediat la noi. De fiecare dată au fost aceleași cuvinte: străin, m-ai trădat, m-ai abandonat. Iar după o săptămână te suna din nou.
Cătălin intră în parcarea magazinului și opri motorul.
Pentru câteva momente, privi în tăcere volanul.
— Asta nu schimbă faptul că se simte într-adevăr singură.
— Nu, recunoscu Oana. Tocmai de aceea i-am propus o soluție normală. Își vinde apartamentul și se mută aici. Noi o ajutăm să aleagă locuința, să organizeze mutarea și să ne vedem regulat. Este o variantă corectă.
— Ea nu vrea cu niciun chip să vândă.
— Știu foarte bine ce vrea. Să-și păstreze apartamentul și, în același timp, să primească unul nou aici. Plătit de noi.
Oana deschise portiera.
— Hai. Trebuie să pregătim și cina.
În supermarket era răcoare și aglomerație.
Ora de vârf a serii.
Cărucioare pline cu alimente.
Copii care întindeau mâna spre rafturile cu dulciuri.
Casieri obosiți.
Mergeau printre raioane și vorbeau foarte puțin.
Fiecare își alegea lucrurile aproape automat.
Oana puse roșii în coș.
Cătălin luă pâine.
Ea verifică termenul de valabilitate al brânzei.
El alese câteva sticle cu apă.
O viață obișnuită.
În mod ciudat de obișnuită, dacă te gândeai la tot ce se întâmplase în ultimele zile.
Lângă vitrinele frigorifice cu lactate, Cătălin se opri.
— Oana, trebuia să vorbesc cu tine de la început. Acum o săptămână, când mama a adus prima dată vorba despre mutare. Discutase deja de ceva timp despre asta, iar eu tot speram că problema o să dispară singură.
Oana luă un iaurt de pe raft și se uită la el.
— De ce ai tăcut?
— Pentru că îmi imaginam deja cum se va termina discuția.
Ridică ușor din umeri.
— Tu aveai să refuzi, mama avea să pună presiune, iar eu aveam să rămân din nou între voi. Așa că am amânat până în ultimul moment.
— Și a fost mai bine?
Cătălin nu răspunse.
Nici nu mai era nevoie.
Ajunseră la casă și începură să pună cumpărăturile pe banda rulantă.
Cătălin întinse mâna după card.