După aproximativ o jumătate de oră, Cătălin adormi. Oana își dădu seama după respirația lui regulată.
Ea continuă să stea cu ochii deschiși și să gândească.
Oana știa să analizeze. Era parte din meseria ei. Lucra ca analistă — date, cifre, legături, tipare. Trebuia să găsească logică acolo unde, la prima vedere, domnea haosul, să refacă imaginea de ansamblu din indicii indirecte și să calculeze urmările fiecărei decizii posibile.
Și acum evalua variantele.
În contul comun se aflau aproape nouă sute de mii.
Banii aceia însemnau trei ani de economii severe.
Fără concedii adevărate.
Cele mai ieftine alimente.
Haine vechi, reparate în loc să fie înlocuite.
Strângeau pentru un apartament cu trei camere. Își doreau un copil, mai mult spațiu și un viitor stabil.
Cătălin repeta mereu că mai trebuiau să reziste doar un an și că atunci vor avea suficient pentru avans.
Îi spunea asta privind-o drept în ochi.
Iar acum, la trei dimineața, șoptea pe hol, pe ascuns:
„Mâine găsesc eu o soluție.”
Privind tavanul, Oana simți ceva neobișnuit.
Nu era chiar furie. Furia ar fi fost mult mai ușor de suportat.
Ceea ce simțea era mult mai rece.
Semăna cu tăcerea aceea specială care se așterne înăuntrul unui om înaintea unei decizii definitive și importante.
Oana nu ieși la el și nu făcu un scandal în mijlocul nopții.
Nu ar fi avut niciun rost.
Iar crizele de isterie nu fuseseră niciodată felul ei de a rezolva lucrurile.
Se ridică, bău apa din paharul de pe noptieră, se uită la Cătălin care dormea și se întinse din nou.
Mai era suficient timp până dimineață.
La ora șapte, telefonul se afla deja în mâinile Oanei.
Cătălin încă dormea. Dacă nu trebuia să meargă la serviciu, aproape niciodată nu se trezea înainte de nouă.
Femeia ieși în liniște în bucătărie, puse apa la fiert și, în timp ce aștepta, deschise aplicația bancară.
Transferul dură aproximativ patruzeci de secunde.
Oana acționă fără grabă și fără emoții vizibile.
Își turnă ceai, adăugă o felie de lămâie și se așeză lângă fereastră.
Dincolo de geam, curtea se trezea încet. O femeie își scotea câinele la plimbare, un vecin în vârstă de la parter mergea spre containerele de gunoi, iar porumbeii se plimbau ocupați de-a lungul bordurii.
Dimineață de august.
Căldura începea deja să se simtă.
Cătălin apăru în bucătărie pe la opt și jumătate.
Avea părul ciufulit și evita cu grijă să o privească pe soția lui, exact cum făcea de fiecare dată când ascundea ceva.
Mormăi un „Bună dimineața”, deschise frigiderul și își turnă suc.
— Pleci undeva? întrebă Oana.
— Da. Am niște treburi de rezolvat. Vreau să trec pe la bancă.
Femeia doar încuviință și își întoarse privirea spre fereastră.
După douăzeci de minute, Cătălin plecă.
Oana auzi ușa de la intrarea în bloc trântindu-se jos.
Telefonul sună aproximativ patruzeci de minute mai târziu.
Așteptă până la al treilea apel și abia atunci răspunse.
— Oana… — glasul soțului era neobișnuit de stins. — Oana, ce s-a întâmplat cu banii din cont?
— Nu s-a întâmplat nimic cu ei, răspunse calm, luând o gură de ceai. I-am transferat în contul meu personal.
La celălalt capăt se lăsă tăcerea.
— De ce ai făcut asta?
— Cătălin, la trei dimineața ai ieșit pe hol și ai vorbit în șoaptă aproape o jumătate de oră. Chiar ai crezut că nu te aud?
Tăcerea deveni atât de apăsătoare, încât Oana aproape că și-l imagină pe soțul ei pierzându-și brusc puterea.
— Am auzit toată discuția. Despre garsonieră, despre mama ta și despre faptul că nu trebuia să aflu. Totul.
— Oana…
— Nu mă întrerupe.
Așeză ceașca pe masă.
— Acum ai două variante. Prima: te întorci imediat acasă, ne așezăm și discutăm liniștit, ca doi adulți. Vorbim despre mama ta, despre economiile noastre și despre toate celelalte probleme. A doua: mergi la notar, iar noi începem oficial împărțirea bunurilor. Tu alegi.
Oana nu ridicase deloc vocea.
Probabil tocmai asta îl sperie cel mai tare pe Cătălin.
După douăzeci de minute era deja acasă.
Oana îl auzi urcând încet scările, de parcă fiecare treaptă îi cerea un efort uriaș.
Cheia se răsuci nesigur în broască.
Cătălin intră, își scoase pantofii sport și rămase nemișcat în pragul bucătăriei.
Se uita la Oana ca și cum până în ziua precedentă o cunoscuse perfect, iar astăzi avea în față o străină.
— Așază-te, spuse ea.
Bărbatul se lăsă pe scaun.
Își puse telefonul pe genunchi.
Apoi îl băgă în buzunar.
După o secundă îl scoase din nou.
Nu știa ce să facă cu mâinile.
— Ascultă, pot să-ți explic totul…
— Te ascult.
Cătălin începu să vorbească.
La început se bâlbâi, apoi glasul i se întări și deveni tot mai apăsat.
Mama lui locuia singură.
Mama lui era bolnavă.
Mama lui nu mai putea rămâne în asemenea condiții.
La urma urmei, era mama lui.
Oare Oana nu înțelegea că nu putea pur și simplu să închidă ochii în fața a ceea ce i se întâmpla?
Cuvintele curgeau unul după altul, de parcă își pregătise discursul dinainte și îl repetase în drum spre casă.
Oana nu-l întrerupse.
Îl privea și își amintea cum, cu patru ani în urmă, el îi vorbise la fel de convingător despre cu totul altceva.