— Cătălin, habar n-ai cât de rău îmi este! — vocea din telefon răsuna atât de tare, încât probabil s-ar fi auzit și prin două camere și o ușă închisă. — Sunt singură aici, complet singură! Vecinii de deasupra m-au inundat, tapetul începe deja să se desprindă. Mă doare inima, îmi crește tensiunea, iar lângă mine nu există nici măcar cineva care să-mi aducă un pahar cu apă!
Oana stătea nemișcată în pat și privea tavanul. Căldura lui august nu slăbise nici măcar în timpul nopții. Fereastra era întredeschisă, însă în dormitor plutea în continuare un aer cald și greu, asemenea celui dinaintea unei furtuni puternice. Pe ecranul telefonului se vedea ora 03:14.
Cătălin era convins că soția lui dormea. Își luă telefonul cu grijă, se ridică încet, fără să facă patul să scârțâie, apoi închise ușa în urma lui și ieși pe hol. Se mișca aproape ca un profesionist. Numai că Oana se trezise încă de la vibrația aparatului, înainte ca el să aibă timp să răspundă.
Femeia se ridică din pat.
Se apropie de ușă.
Își sprijini umărul de tocul ei și începu să asculte.
Oana o cunoștea pe Elena de patru ani — exact de când era căsătorită cu Cătălin. În tot acest timp, soacra ei nu venise niciodată fără un motiv de nemulțumire, nu sunase fără o nouă rugăminte și nu oferise vreun cadou fără să-i amintească apoi, la fiecare ocazie potrivită, cât de generoasă fusese.
Elena știa să sufere convingător. O persoană care nu o cunoștea s-ar fi putut emoționa după primele ei fraze.
Oana își formase însă de multă vreme imunitatea.
— Mamă, nu te mai agita, te rog, liniștește-te, — șoptea Cătălin dincolo de ușă.
Avea treizeci și trei de ani, dar vorbea ca un elev certat pentru o notă proastă.
— Sunt aici, mă auzi? O să se rezolve, sigur o să se rezolve.
— Cum să se rezolve?! — după intonație, Elena plângea deja. Sau cel puțin imita plânsul cu o convingere remarcabilă. — Eu aici pier, iar tu îți vezi liniștit de viața ta! Nu mă bag peste tine, nu-ți cer nimic, tac mereu. Dar omul are o singură mamă! Înțelegi, Cătălin? O singură mamă!
Oana închise ochii.
Una singură.
Desigur.
O femeie cu adevărat singură, care își suna fiul de trei ori pe săptămână și îi povestea cel puțin o oră întreagă despre boli, dureri și nenorociri.
Aceeași femeie singură care venise fără să anunțe la aniversarea căsătoriei lor și rămăsese zece zile. În acel timp, mutase toate lucrurile Oanei din baie, fiindcă hotărâse că „așa era mult mai practic”.
Singură și nefericită fără sfârșit.
— Ascultă, poate vin la sfârșitul săptămânii? — propuse Cătălin.
— La sfârșitul săptămânii?! — în glasul soacrei apăru imediat indignarea. — Chiar nu mă înțelegi deloc! Problema trebuie rezolvată acum, Cătălin. Imediat! Nu mai pot trăi în cocioaba asta. Am nevoie de un apartament aproape de voi. Așa o să-mi văd fiul și n-o să mai rămân singură…
— Mamă, dar un apartament costă foarte mult…
— Ce bani? Acum îți măsori mama în bani?
Oana se îndepărtă încet de ușă și se întoarse în dormitor.
Se întinse la loc și privi tavanul, peste care se mișcau umbrele frunzelor de afară. Felinarul din curte lumina direct fereastra, iar crengile se legănau în lumina lui gălbuie.
Conversația mai continuă aproape douăzeci de minute.
Elena era într-o formă excelentă. Reușise să se plângă de inimă, de tensiune, de vecini, de singurătate și de viața care trecea fără să-i ofere nimic. Nu uitase să adauge că fiul ei încetase complet să se mai gândească la propria mamă.
Apoi se lăsă o pauză lungă.
După aceea, glasul soacrei deveni mult mai scăzut, dar și mai precis.
— Cătălin, doar aveți bani în cont. Știu că ați pus deoparte. Ce se întâmplă dacă îi scoți mâine și mă ajuți să cumpăr măcar o garsonieră? Nu-mi trebuie ceva mare. Iar apartamentul meu nu-l vând deocamdată. Cine știe ce se poate întâmpla. Mai bine să rămână.
Cătălin tăcu.
— Fiule?
— Mamă, dar asta…
— Ce anume? Faptul că mama ta a cerut ajutor? Acum rugămintea mamei tale a devenit o problemă?
— Nu, bineînțeles că nu, mamă…
Oana închise iar ochii.
„Mamă.”
În clipa în care îl auzi rostind acel cuvânt cu vocea aceea moale, înțelese deja cum se va termina totul.
Cătălin avea să fie de acord.
Nu știuse niciodată să-i spună nu mamei sale. În cei patru ani de căsnicie, Oana învățase bine această slăbiciune a lui. Soțul putea protesta, putea ofta nemulțumit, putea încerca să se certe și să amâne, însă în cele din urmă făcea întotdeauna ceea ce voia Elena.
Pentru că, dacă nu o făcea, mama începea să plângă.
Iar pentru Cătălin, lacrimile mamei erau asemenea sfârșitului lumii.
— Bine, mamă. Bine. Mâine găsesc eu o soluție.
— Dar să nu-i spui încă Oanei. Oricum n-o să înțeleagă. Îți cunoști soția.
— Da, mamă, știu…
— Așa te vreau. Noapte bună, băiatul meu.
După ce închise, Cătălin mai rămase un timp pe hol.
Apoi se întoarse în liniște în dormitor, se culcă și privi îndelung în tavan, fără să se miște.
Oana rămase la fel de nemișcată.
Afară era aproape liniște. Doar undeva, în depărtare, un greiere cânta monoton.
August sufocant.
Aer greu, nemișcat.
Nicio adiere.