— Ai hotărât ce gătim? Vine mama, mătușa Lidia cu soțul ei, familia Popescu. Vom fi vreo zece persoane.
— Eu? am repetat, sincer surprinsă. Radu, ai uitat ceva? Noi mâncăm separat. Este mama ta și sunt invitații tăi. Ce legătură am eu cu organizarea mesei?
Chipul lui s-a schimbat pe loc.
— Vorbești serios? Mama are aniversare! Se așteaptă la o masă cum trebuie!
— Atunci organizează-i o masă cum trebuie. Pe banii tăi. Doar economisești enorm acum, din moment ce nu mă mai întreții.
— Dar eu… Nu voi avea timp! Muncesc!
— Și eu muncesc, Radu. În fiecare zi, de la opt dimineața până la cinci după-amiaza. Așa că va trebui să te descurci singur.
A plecat la serviciu furios. Înțelegeam foarte bine că nu avea cum să pregătească o masă festivă decentă. Singurul lucru pe care știa să-l gătească era o omletă, iar și aceea îi ieșea bine doar din când în când.
Sâmbăta a venit mai repede decât și-ar fi dorit.
Dimineața am fost la coafor, apoi am intrat în cafeneaua mea preferată și am băut fără grabă o cafea, alături de un croissant cald. M-am întors acasă cu aproximativ o jumătate de oră înainte să sosească invitații.
În apartament mirosea a ceapă arsă și panică. Radu se agita între masă și aragaz. Pe blat erau înșirate caserole de plastic cumpărate de la supermarketul din apropiere: câteva salate lipite între ele, felii de mezel ieftin cu marginile uscate și un pui rotisat care arăta de parcă își încheiase viața cu mult înainte să ajungă în cuptor.
— Chiar intenționezi să servești asta oamenilor? am întrebat, privind masa.
— Oana, ajută-mă! aproape că s-a văicărit Radu. Nu mai rămăsese nimic din siguranța lui de odinioară. — Măcar mută toate astea în niște farfurii adevărate!
— Bolurile sunt în dulapul de sus. Pe partea ta.
În aceeași clipă s-a auzit soneria.
Tamara a intrat în apartament cu măreția unei adevărate sărbătorite. Avea părul aranjat într-o coafură înaltă, un parfum scump și o rochie nouă, strălucitoare. În urma ei au apărut rudele, una câte una: mătușa Lidia cu soțul ei, apoi gălăgioasa familie Popescu.
— Iată și aniversata noastră! a încercat Radu să zâmbească vesel, însă pe chipul lui a ieșit mai degrabă o grimasă dureroasă. — Intrați, intrați, dragilor!
Rudele au pășit în cameră și s-au oprit aproape simultan.
Pe masă se afla o față de masă curată — singurul lucru pe care îl făcusem pentru acea sărbătoare. Deasupra ei stăteau posomorâte caserolele de plastic și puiul nefericit pe care Radu nici măcar nu-l tăiase, ci îl așezase întreg pe un platou mare. Nu exista nici piftie făcută în casă, nici plăcinte, nici salata mea specială cu limbă.
— Ce este asta? Tamara s-a oprit lângă scaunul ei, iar sprâncenele i s-au ridicat încet, aproape până la coafură.
— Mamă, serviți-vă, a murmurat Radu. Sunt salate… pui…
— Salate? Direct în cutiile de plastic? Mătușa Lidia, care nu fusese niciodată un model de delicatețe, a râs batjocoritor. Oana, ai pățit ceva? Sau nu ne așteptați deloc astăzi?
Toți ochii s-au îndreptat spre mine. Stăteam calmă pe marginea canapelei, cu părul aranjat și îmbrăcată într-o rochie frumoasă, răsfoind o revistă.
— Sunt perfect sănătoasă, doamnă Lidia. Doar că în familia noastră există acum un sistem nou. L-aș putea numi un model european modern.
— Ce fel de model? a întrebat soacra mea cu răceală.
— Bugete separate. — M-am ridicat de pe canapea. — Radu a făcut de curând niște calcule și a ajuns la concluzia că îl mănânc de bani. Că aproape trăiesc pe cheltuiala lui. Apoi mi-a spus: „Hrănește-te singură”. Așa că exact asta fac. Iar invitații lui îi servește singur, din economiile uriașe pe care le face acum pentru că nu mă mai întreține.
În cameră s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
— Răducule? Tamara s-a întors încet către fiul ei. Spune adevărul?
— Mamă, eu… Radu s-a înroșit atât de tare, încât până și urechile îi deveniseră stacojii. — Am vrut doar să optimizez puțin cheltuielile familiei. Avem și rata…
— Să optimizezi? a repetat ea în șoaptă. Tonul ei i-a făcut pe toți să se simtă stânjeniți. — Toți anii în care admiram mesele voastre, în care eu și tatăl tău spuneam cât de bine te-ai așezat și ce viață frumoasă ai… toate acestea le făcea Oana?
— Noi am făcut totul împreună…
— Nu mai minți! l-am întrerupt.
M-am dus la comodă, am deschis un sertar și am scos un dosar pregătit dinainte.
— Radu, eu sunt contabilă. Iar dacă există un lucru pe care știu să-l fac cu adevărat bine, acela este să calculez banii.
Am pus în fața lui tabelele tipărite.
— Aici sunt cheltuielile din ultimul an. Mâncare, produse pentru casă, cadourile voastre, tratamentul dentar pe care l-ai făcut tu, hainele tale și multe altele. În total, aproape un milion. Ratele plătite de tine au fost de trei sute șaizeci de mii.
M-am uitat la rudele care amuțiseră.
— Dacă privim lucrurile prin cifre, rezultatul este cu totul altul. Eu te-am întreținut în cea mai mare parte a timpului, Radu. Eu cumpăram mâncarea, te îmbrăcam, aveam grijă de casă și făceam tot posibilul ca tu să te simți adevăratul „cap al familiei”. Se pare că ai ajuns să crezi că alimentele apar singure în frigider, hainele se spală fără ajutor, iar sărbătorile se organizează din aer și fără niciun cost.