Radu stătea cu privirea în pământ. Nu avea ce să răspundă. Cu cifrele nu te poți certa. Iar masa jalnică așezată în fața musafirilor era mai convingătoare decât orice document.
Tamara s-a apropiat încet de masă. A luat cu furculița, cu vădit dezgust, o felie de mezel direct din cutia de plastic, s-a uitat la ea, apoi și-a ridicat ochii spre fiul său.
— Rușine, a spus simplu.
Soacra mea nu a țipat și nu a făcut scandal. Tocmai de aceea, cuvintele ei au căzut atât de greu.
— Toată viața am crezut că am crescut un bărbat. Dar, se pare, am crescut…
Nu și-a dus fraza până la capăt.
Apoi s-a întors spre mine.
— Oana, iartă-ne. Suntem doi bătrâni naivi. L-am răsfățat prea mult.
— Nu dumneavoastră l-ați răsfățat, Tamara. Nici eu nu l-am răsfățat. Eu doar l-am iubit. Mi-am imaginat că un om observă asemenea lucruri și le prețuiește. M-am înșelat.
Soacra mea a dat din cap în tăcere, apoi și-a luat geanta.
— Haideți să plecăm de aici. Nu avem de ce să stăm. Găsim un restaurant, fac eu cinste tuturor. Iar tu, dragul mamei, rămâi acasă. Continuă să economisești. Poți să termini și salatele acelea din cutiile de plastic.
— Mamă! Radu a făcut un pas brusc spre ea. Mamă, unde pleci? Nu pleca!
— Nu mă atinge. În clipa asta îmi este rușine că ești fiul meu.
Invitații au plecat cu toții. Când ușa de la intrare s-a închis, am rămas singuri, înconjurați de mirosul puiului prăjit ieftin și de sentimentul unui eșec total.
Radu s-a lăsat greu pe un scaun și și-a ascuns fața în palme.
— Ești mulțumită acum? a întrebat răgușit. Ai obținut ce voiai? M-ai umilit în fața întregii familii? M-ai călcat în picioare?
— Nu, Radu. Tu ai făcut toate acestea singur. Eu doar am refuzat, pentru prima dată, să te salvez și să ascund urmările propriilor tale decizii. M-am dat la o parte. Și atunci s-a văzut cât de puțin însemni fără ajutorul meu.
Am intrat în dormitor și am scos un geamantan din dulap.
— Unde pleci? Radu s-a ridicat imediat și a venit după mine. A încercat să mă apuce de mâini. — Oana, ajunge! Iartă-mă! Sunt un prost, înțelegi? L-am ascultat pe Mihai și am spus toate tâmpeniile acelea! Hai să uităm totul și să ne întoarcem la cum eram. Îți dau cardul meu! Îți dau tot salariul!
Mi-am eliberat calm mâinile din strânsoarea lui.
— Nu am nevoie de cardul tău bancar. Nici de salariul tău. După cum se pare, știu foarte bine să mă întrețin singură.
— Dar suntem o familie! Suntem împreună de zece ani!
— Familie am fost până în clipa în care ai început să numeri câte înghițituri iau la masă. Știi, Radu, pot trăi și cu puțini bani. Pot înțelege o greșeală. Pot ierta o prostie. Dar umilința, zgârcenia meschină și lipsa de respect nu le voi accepta niciodată.
Am închis geamantanul și am tras fermoarul. Pentru câteva secunde, am privit dormitorul. Acolo rămâneau încă multe dintre lucrurile mele, însă deja știam că nu voiam să mă întorc după ele. Putea să le păstreze, să le vândă sau să facă orice dorea.
— Cheile le las pe noptieră. Cererea de divorț o voi trimite online, prin platforma serviciilor publice. Iar rata o vei plăti singur de acum înainte. Doar ești bărbatul și marele susținător al familiei.
Am ieșit din apartament și am coborât în casa scării.
Afară era răcoare, iar aerul de după înăbușeala din locuință mi s-a părut uimitor de curat și proaspăt. Am chemat un taxi. Mașina urma să ajungă în câteva minute, iar eu aveam să pornesc către o viață cu totul diferită.
Poate că la început va trebui să închiriez un apartament mic. Poate voi locui o vreme la mama. În acel moment, nimic din toate acestea nu mai era esențial.
Important era altceva.
Părăseam acea casă singură.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu mai eram obligată să mă simt vinovată doar pentru că existam.