În hol plutea mirosul greu de baie închisă și alcool vechi, acel iz acru care se prinde de haine după ore întregi de băut și povești între bărbați. Radu s-a întors acasă cu aerul unui om care tocmai câștigase o bătălie decisivă. Eu îi curățam noroiul de pe pantofi când s-a oprit chiar deasupra mea, fără să se obosească măcar să-și dea jos geaca.
— Oana, trebuie să stăm serios de vorbă. Fără ocolișuri și fără menajamente.
M-am ridicat. În mâinile lui nu se afla nici pâinea pe care îl rugasem s-o cumpere, nici mandarinele. Ținea doar telefonul și avea expresia unui bărbat care descoperise brusc că este stăpânul întregii lumi.
— Spune, am răspuns eu, îndreptându-mă spre bucătărie ca să mă spăl pe mâini.
Radu m-a urmat încălțat. S-a oprit în prag și și-a încrucișat brațele la piept, de parcă urma să anunțe o hotărâre istorică.
— Am făcut niște calcule cu băieții… Pe scurt, tu trăiești pe spinarea mea.
Apa curgea la robinet, însă i-am auzit fiecare cuvânt. Am închis robinetul, mi-am șters calm mâinile cu prosopul și abia apoi m-am întors spre el.
— Așa crezi? Și cum ai ajuns la concluzia asta?
— Matematică simplă, Oana. Cea mai simplă cu putință. — A ridicat un deget, ca un profesor care se pregătea să-mi predea o lecție. — Cine plătește rata? Eu. Cine se ocupă de mașină? Tot eu. Iar salariul tău unde se duce? Pe haine? Pe tot felul de prostii? Am pus totul cap la cap și am înțeles: eu te întrețin. În întregime.
L-am privit fără să spun nimic. Se rărea părul din creștet, iar burta îi ieșea vizibil peste puloverul pe care, apropo, i-l cumpărasem eu de Crăciunul trecut și plătisem pentru el o sumă deloc mică. Eram căsătoriți de zece ani. În toți acești ani avusesem grijă să împart banii familiei astfel încât Radu să se poată considera principalul susținător chiar și în lunile în care abia reușeam să umplem frigiderul.
— Și ce propui? am întrebat rece.
— Să împărțim totul. Absolut totul. — Pe chipul lui a apărut un zâmbet mulțumit. — Mănânci pe banii mei, așa că de acum înainte te hrănești singură. Facturile le împărțim jumătate-jumătate. Fiecare își cumpără mâncarea. Nu sunt obligat să te întrețin.
— Bine.
Răspunsul meu liniștit l-a derutat. Probabil se aștepta la țipete, lacrimi, reproșuri sau măcar la încercarea mea de a mă apăra.
— Cum adică „bine”?
— Exact cum ai auzit. Sunt de acord. Începând de astăzi, fiecare răspunde doar pentru el.
Am deschis frigiderul, am scos rola de bandă adezivă rămasă de la renovarea camerei care trebuia cândva să devină camera copilului și am lipit o dungă lată pe mijlocul tuturor rafturilor.
— Partea din dreapta este a ta. Cea din stânga, a mea. Ai grijă să nu le încurci.
Radu a rânjit, încântat că, după părerea lui, reușise atât de ușor să pună „profitoarea” la locul ei.
— Perfect. Trebuia să facem asta de mult. Poate reușesc, în sfârșit, să strâng bani pentru o barcă adevărată.
În prima săptămână s-a comportat ca un învingător. Cumpăra crenvurști ieftini la ofertă, pâine albă și sticle de ketchup. Își lua cina din toate acestea cu aerul unui geniu care descoperise secretul economisirii.
— Vezi? spunea cu gura plină. Cu câțiva lei faci o cină normală. Tu ai nevoie mereu de carne, legume și cine mai știe ce. Numai să cheltuiești știi.
Eu nu-i răspundeam. Îmi mâncam liniștită păstrăvul la cuptor cu sparanghel. Mirosul de lămâie și rozmarin umplea bucătăria și acoperea cu totul aroma ketchupului lui ieftin. Radu se uita din când în când la farfuria mea și înghițea în sec, dar nu scotea un cuvânt. Orgoliul nu-i permitea să recunoască faptul că se săturase până la greață de crenvurști.
După câteva săptămâni au început să apară problemele mărunte, cele care se strecoară în viața de zi cu zi și nu mai pot fi ignorate.
— Oana, mi s-a terminat detergentul. Dă-mi puțin din al tău.
— Avem bugete separate, Radu. Detergentul meu pentru haine delicate este scump. Cumpără-ți unul.
— Ce, ți-e milă de el? a izbucnit imediat.
— Nu. Doar că trebuie să fie corect. Exact asta ai vrut.
A plecat spre baie și a trântit ușa cu furie. Mai târziu l-am văzut încercând să curețe gulerul cămășii de serviciu cu o bucată de săpun de casă. Materialul căpătase o culoare cenușie și părea murdar. Înainte, aveam mereu grijă ca Radu să plece impecabil la serviciu — era șef de departament, până la urmă. Acum însă, oricine putea înțelege că în familia lui se întâmplase ceva. Și, după toate aparențele, colegii începuseră deja să observe. Într-un oraș mic, veștile circulă mai repede decât ți-ai dori.
Dar adevăratul moment de cotitură urma să vină sâmbătă. Mama lui Radu, Tamara, își sărbătorea aniversarea de șaizeci de ani. Pentru ea, era aproape o zi sfântă.
De obicei, începeam pregătirile cu cel puțin o săptămână înainte. Stabilisem meniul, vorbeam cu măcelarul pe care îl cunoșteam ca să-mi păstreze carne bună de vițel, cumpăram din timp icre, coceam trei feluri de plăcinte, fiindcă Tamara repeta mereu că „nu pune în gură prăjituri cumpărate din magazin”.
Miercuri, Radu m-a întrebat fără să-și ridice privirea din telefon: