Un pumn greu s-a izbit de blatul din bucătărie cu atâta forță, încât farfuria mea preferată, împodobită cu flori delicate, a sărit și s-a spart în două. Terciul de ovăz rămas neatins s-a împrăștiat pe fața de masă albă, cu dantelă, lăsând pete cenușii care se întindeau încet. Dar țesătura distrusă era ultimul lucru care mă preocupa. Stăteam nemișcată și priveam, cu o groază mută, chipul roșu și transpirat al bărbatului pe care, până nu demult, îl numisem soț.
— Scoate banii, ai înțeles?! Îți pare rău să plătești pentru sănătatea copilului meu?! urla Mihai, în timp ce venele albăstrui îi ieșeau în relief pe gât. Saliva îi sărea pe față, iar eu rămăsesem lipită de scaun. — Elena, fiecare minut contează! Dacă până mâine dimineață nu plătim clinica, totul se termină și nu mai putem repara nimic! Înțelegi sau nu cu capul tău încăpățânat?! Ești soția mea, banii tăi sunt banii familiei și ești obligată să-i dai!
Aerul din bucătăria mică devenise parcă gros și greu de respirat. Mihai mirosea a transpirație, teamă și apă de colonie ieftină. Se apleca deasupra mea și trăgea zgomotos aer în piept, asemenea unui șef care își ceartă subordonata pentru o greșeală uriașă. Numai că în ochii lui nu se vedea nici rugăminte, nici disperare. Doar o pretenție dură, obraznică și de neclintit.
Inima îmi bătea chiar sub gât. Trei milioane și jumătate de lei. Economiile mele, strânse prin ani de muncă grea și răbdare. La cincizeci și opt de ani, eram economist-șef într-o firmă de construcții și pusesem deoparte acei bani timp de cincisprezece ani. Fiecare primă, fiecare noapte petrecută asupra rapoartelor anuale, fiecare haină de iarnă amânată și fiecare vacanță la mare la care renunțasem se transformaseră în economii. Cinci ierni la rând purtasem aceleași cizme, reparându-le ori de câte ori era nevoie, fiindcă trăiam pentru un singur vis: să-mi cumpăr o căsuță lângă mare, într-un loc liniștit de pe litoralul românesc, unde să miroasă a sare, pini și vânt marin. Aproape că auzeam pescărușii, simțeam răcoarea apei și mă vedeam stând pe veranda mea de lemn, departe de betoane, agitație și pretențiile altora.
Iar acum, toată acea libertate pe care mi-o pregătisem pentru bătrânețe, liniștea și independența mea urmau să dispară printr-o singură apăsare de buton.
Mihai își smulse telefonul de pe masă și activă difuzorul. Din aparat se revărsă imediat un plâns teatral, sfâșietor, care îmi lăsă un fior rece între omoplați.
— Mătușă Elenaaa… se tângui Andreea, fiica lui de treizeci de ani. Vocea îi urca într-un scâncet subțire, însă, dincolo de lacrimi, se auzeau limpede accente poruncitoare. — Medicii au spus că aceasta este ultima mea șansă… Dacă nu mă operez urgent în străinătate, pot rămâne infirmă… Tată, nu vreau să ajung o povară pentru nimeni! Ajutați-mă, vă rog!
Am închis ochii și am simțit cum o căldură grea îmi urcă prin piept. Eu și Andreea nu fuseserăm niciodată apropiate. Femeia aceea de treizeci de ani nu avusese nici măcar o zi de muncă oficială. Era obișnuită să schimbe bărbații, să trăiască luxos și să primească totul imediat ce i se năzărea ceva. Pentru ea, nu eram o ființă omenească, ci un accesoriu convenabil al tatălui ei — o femeie cu locuință, salariu și economii. Una era să suport disprețul rece al unei fiice vitrege răsfățate. Cu totul altceva era să stai pe bani și să refuzi un om despre care ți se spune că se află la marginea nenorocirii.
— Andreea, draga mea, liniștește-te și respiră mai rar, am spus, deși vocea îmi tremura trădător. Degetele uscate îmi răsuceau fără încetare marginea pătată a feței de masă. — Ce diagnostic ai? În ce stadiu este boala? De ce trebuie neapărat să pleci din țară? Există programe medicale și aici, avem specialiști buni. Pot să încerc să găsesc o soluție, să vorbesc cu oameni pe care îi cunosc…
La celălalt capăt al firului se lăsă pentru câteva secunde tăcerea. Apoi glasul Andreei se schimbă brusc. Suspinațiile dispărură ca și cum cineva ar fi apăsat pe un întrerupător. În locul lor se auzi o voce rece, iritată și plină de superioritate.
— Mătușă Elena, vorbiți serios? Ce tot spuneți despre programe medicale?! Acolo este vorba despre termeni medicali complicați, iar doctorii de aici m-ar omorî cu zile! izbucni ea. — Și, până la urmă, dumneavoastră v-ați trăit viața! La ce vă mai trebuie o căsuță lângă mare la vârsta dumneavoastră? Aveți probleme cu tensiunea, schimbarea climei vă face rău! Eu mai am de trăit, trebuie să mă mărit și să-mi fac un viitor normal! Dați-mi banii, pentru dumneavoastră oricum nu mai sunt folositori. Poate că într-o zi vă voi aduce și un pahar cu apă. Nu sunteți chiar atât de lipsită de inimă și egoistă încât să mă refuzați acum, nu?
Mihai dădu din cap lângă mine, mecanic, ca o jucărie stricată. Pe chipul lui se întinse o satisfacție crudă. Mă privea de parcă aș fi comis deja o ticăloșie și eram datoare să o îndrept imediat.