— Nu-mi va ierta asta.
— Ba da. Iar dacă nu, înseamnă că nu avea nevoie de fratele ei, ci de o casă comodă.
El luă telefonul. Stătu câteva clipe cu degetele deasupra ecranului, apoi începu să scrie încet, cu cele două degete cu care obișnuia.
„Ioana, m-am exprimat greșit și ți-am dat impresia că este sigur. Îmi pare rău. Nu putem primi optsprezece persoane. Sâmbătă avem treabă la casă. Te rog să anunți invitații și să alegi un alt loc.”
Răspunsul veni după numai un minut: „Mulțumesc, frate. Nu puteai să-mi faci un cadou mai frumos”.
A doua zi, Veronica scrise în grupul familiei că rudele trebuie să se ajute. Mihai adăugă că totul putea fi rezolvat omenește.
— Nu tot omenește am răspuns? întrebă Elena.
— În familia noastră, „omenește” înseamnă ca Ioana să fie mulțumită, recunoscu Radu.
Sâmbătă ajunseră la zece dimineața. Cerul atârna jos, cenușiu și obosit, ca în zilele de septembrie. Elena încuiată poarta. Nu știa de ce. Pur și simplu răsuci mânerul și trase zăvorul.
Până la prânz, lucrară toți trei. Radu desfăcea niște scânduri lângă magazie, Elena scotea morcovii, iar Mara îi așeza în lădițe: cei mari într-o parte, cei mici în alta, iar pe cei strâmbi îi punea separat, pentru supă.
— Oricum sunt cei mai dulci, spuse fata.
La ora unu, Mara găsi în cămară un prosop galben, brodat cu cocoși.
— Mamă, al cui este?
— Al bunicii Ileana. Îl folosea când acoperea pâinea.
Mara îl întinse pe genunchi și urmă cu degetul cusăturile.
— Bunica Ileana ar fi lăsat-o pe mătușa Ioana să vină cu musafirii?
Elena se așeză lângă ea, pe o lădiță.
— Ar fi lăsat-o. Dacă ar fi fost întrebată. Bunica îi primea întotdeauna pe cei care întâi cereau voie.
Pe la două și jumătate, o mașină se opri lângă poartă. Prima coborî Ioana. Într-o mână ținea o cutie cu tortul, în cealaltă avea un mănunchi de baloane. După ea apărură două prietene cu sacoșe.
— Deschideți! strigă Ioana. Am mâinile ocupate.
Elena se apropie, dar nu trase zăvorul.
— Ți-am spus că aici nu va fi nicio petrecere.
— Am crezut că o să vă treacă supărarea.
— Nu am fost supărați.
— Elena, nu face scenă de față cu lumea.
Una dintre prietene privi nedumerită în jur.
— Ioana, ai spus că fratele tău a fost de acord.
— A fost. Apoi soția lui l-a făcut să se răzgândească.
Radu se apropie, ștergându-și mâinile de pantaloni.
— Nu. Nu am fost de acord. Am spus că trebuie să vorbesc cu Elena. După aceea ți-am scris clar că aici nu va fi petrecerea.
— Îți lași sora la poartă chiar de ziua ei?
— Ai venit într-un loc în care nu ai fost invitată astăzi.
— Minunat. Pur și simplu minunat.
— Ieri ți-am trimis trei locuri unde se puteau închiria foișoare. Nu mi-ai răspuns.
— Pentru că invitasem deja pe toată lumea aici!
Prietenele se priviră între ele. Cea mai scundă, Lidia, vorbi încet:
— Ioana, hai la mine. Soțul și copiii sunt la părinții lui, apartamentul e liber. Sunăm oamenii și comandăm mâncare.
— Și tortul? Baloanele? Musafirii?
— Le luăm cu noi.
Ioana strânse cutia la piept. Probabil își imaginase că trei femei îmbrăcate frumos, un tort și baloanele puse în fața porții vor fi suficiente. Că rușinea în fața prietenelor va fi mai puternică decât refuzul.
Radu nu se apropie de zăvor.
— Vă plătesc livrarea mâncării, spuse el. Acesta va fi cadoul nostru. Dar poarta nu o deschid.
— Nu am nevoie de nimic de la voi.
Mașina se întoarse și plecă. Elena o privi până dispăru după cotitură. Începu să cadă o ploaie măruntă.
— Nu ți-e milă de ea? întrebă Radu.
— Ba da. Dar mila nu mă obligă să accept orice.
El își puse brațul în jurul umerilor ei umezi, pe care se lipiseră fire de morcov.
— Iartă-mă că te-am lăsat iar să te descurci singură cu familia mea.
— Important este că astăzi ai spus tu „nu”.
Telefonul sună înainte să apuce să se întoarcă la lădițe. De data aceasta, Radu nu-i întinse telefonul soției.
— Mamă, Elena nu are nicio vină. Eu am refuzat. Ioana știa, dar a venit oricum.
— Puteai măcar, din bun-simț, să deschizi!
— Dacă deschideam, peste o oră apăreau și ceilalți. Pe asta se baza.
— Este sora ta.
— Tocmai de aceea i-am propus să găsească alt loc și să plătesc eu masa. Dar nu poate să hotărască ce se întâmplă în casa noastră fără să ne întrebe.
În receptor, Mihai mormăi ceva. Elena prinse doar finalul:
— …este casa bunicii Elenei. De ce ne-am băgat cu toții acolo?
Veronica îi răspunse tăios soțului, însă Radu închise deja conversația.
Seara, băură ceai pe verandă. Ploaia foșnea pe acoperiș, iar aerul mirosea a morcovi uzi și mere. Mara amesteca gemul cu lingurița și întrebă deodată:
— Mătușa Ioana nu va mai veni niciodată la noi?
— Va veni când nu va mai fi supărată, răspunse tatăl ei.
— Și dacă nu se răzgândește?
Radu se uită la ceasul cu cuc, care rămăsese tăcut.
— Atunci vom aștepta. O singură dată când spunem „nu” nu rupe legăturile de familie.
Ioana nu sună timp de două luni. Până la urmă își sărbători aniversarea la Lidia. Toți au pus bani, au comandat mâncare și au stat până dimineața. În fotografii zâmbeau cu toții. Nimeni nu rămăsese fără tort, fără acoperiș deasupra capului sau fără felicitări.