Totuși, Ioana continua să creadă că fratele și soția lui îi stricaseră ziua.
Prima care sună fu Veronica. Era deja noiembrie și pretinse că vrea să întrebe rețeta pentru papanași.
— Știi, Elena… Mihai mi-a tot spus că poate chiar ne-am obișnuit să-i facem Ioanei toate poftele.
— Este mezina. Ați vrut să aveți grijă de ea.
— Am vrut. Poate că am exagerat.
— Eu nu vreau să mă cert cu ea.
— Și ei îi este dor de voi. Doar că nu poate recunoaște.
În mai, părinții lui Radu își sărbătoreau aniversarea căsătoriei. Împlineau patruzeci și cinci de ani împreună. Într-o seară, pe telefonul Elenei apăru un grup nou. Când văzu notificarea, se încordă fără să vrea.
Mesajul era însă cu totul altfel:
„Pot să vă întreb ceva? Părinții vor să strângă zece persoane la casă, în ultima duminică din mai. Sunteți de acord? Dacă da, împărțim produsele în mod egal, gătim împreună, iar după petrecere fac eu curățenie. Dacă nu vă convine, găsim alt loc, fără supărare.”
Elena reciti mesajul de două ori și i-l întinse soțului.
— Ce răspundem?
— Hai să fim de acord.
Ioana veni prima, înainte de ora nouă. A adus produse, fețe de masă, caserole și o cratiță uriașă pentru sarmale. A tăiat salate, a cărat scaune și, după ce musafirii au plecat, a rămas la chiuvetă până a spălat și ultima farfurie.
În aceeași săptămână, Radu duse în sfârșit ceasul bunicului la un ceasornicar de pe strada principală. Mecanismul era încă bun. Doar uleiul se uscase, iar un arc se rupsese.
La ora șase seara, cucul se auzi pentru prima dată după cincisprezece ani. Mara sări atât de tare, încât scăpă furculița. Veronica izbucni pe neașteptate în plâns, apoi începu să explice că probabil o usturau ochii de la fumul grătarului.
După plecarea tuturor, Elena și Ioana rămaseră singure pe verandă. Ioana scoase din geantă un pachet învelit.
— Este pentru tine. Am răsfoit albumele mamei.
În ramă se afla o fotografie: sub același măr, la aceeași masă, o femeie tânără purtând batic, iar lângă ea o fetiță de vreo șase ani cu un castron de vișine în brațe.
— Este bunica Ileana, șopti Elena. Iar fetița sunt eu.
— Mama mi-a spus că ea și bunica ta au lucrat cândva împreună la o fabrică de conserve. Nu știam.
Elena privi mult timp fotografia. Apoi o așeză pe pervaz, sub ceas.
— Atunci am greșit, spuse Ioana, privind spre grădină. Mi se părea că, fiind familie, nu trebuie să întreb.
— Tocmai pe cei apropiați trebuie să-i întrebi. De străini ne temem să nu-i deranjăm, dar de la cei dragi așteptăm, cumva, să suporte totul.
— Chiar credeam că o să ajute toată lumea.
— Oamenii ajută când sunt rugați. Nu poți trece ajutorul altcuiva pe listă, între carne și salate, înainte să-l fi cerut.
Ioana râse încet.
— O să-mi amintești mult timp lista aceea?
— Doar dacă mai trimiți una.
Radu veni din spate și își așeză mâinile pe umerii soției.
— V-ați împăcat?
— Se pare că da.
În grădină, Mara aduna petale de pe iarbă. Părinții se contraziceau în ce an venise înghețul în luna mai, iar pe pervaz stătea fotografia în care, la aceeași masă, zâmbeau două femei care nu mai erau în viață.
Elena își privea familia și înțelegea că o sărbătoare adevărată nu începe cu meniul, cu baloanele sau cu numărul invitaților.
Începe cu o întrebare simplă: „Putem să ne strângem la voi?”
Rudenia nu îți dă dreptul să deschizi poarta altcuiva fără să ceri voie. Dar respectul poate face, într-o zi, ca acea poartă să se deschidă larg — de bunăvoie și fără ca cineva să mai insiste.