— Asta da idee, mamă! Radu s-a luminat imediat. Te duc cu mașina la supermarketul mare. Au pește bun și o selecție grozavă de brânzeturi.
Părea într-adevăr într-o dispoziție excelentă. Împingea căruciorul printre rafturi ca pe o mașină de curse și chiar el propunea ce să cumpere.
— Mamă, luăm și creveți? Din aceia mari. Nu pe cei înghețați în glazură, unde jumătate din greutate este numai gheață. Uite, aceștia sunt mai buni.
— Pune-i în cărucior.
— Și limbă de vițel? Țin minte că o făceai cândva. Cu hrean.
— Țin minte. Ia și aceea.
În cărucior au ajuns somon, o bucată de parmezan, măsline, mezel scump cu piper, cafea boabe, o cutie de bomboane și o sticlă de balsam — „pentru sănătate, mamă, are plante folositoare”. Radu întorcea pachetul de brânză pe toate părțile, mirosea cafeaua și se bucura de fiecare produs de parcă ar fi intrat pentru prima dată într-un magazin adevărat.
Mara mergea puțin în urma lui, împreună cu Sofia. Fata de treisprezece ani s-a întins de câteva ori spre raftul cu iaurturi, dar mama a oprit-o discret.
— Mai avem acasă.
La raionul de lactate, Mara a pus în coș o cutie de smântână, a privit prețul și apoi a așezat-o la loc. În schimb, a luat un pachet mai ieftin.
Lângă vitrina cu pește, s-a apropiat de Elena și i-a șoptit:
— Poate că ajunge, mamă. Am cumpărat deja mâncare pentru aproape o săptămână.
— Mara, nu începe iar, a intervenit Radu, fără să se întoarcă. Mama vine o dată la câteva luni. Las-o să aibă și ea o masă adevărată, nu numai hrișcă la reducere.
Mara a dat din cap și nu a mai spus nimic. Elena îi vedea însă pe chip calculele pe care le făcea în minte: șapte mii, minus toate produsele din cărucior… Apoi transforma suma în torturi. Aproape două săptămâni și jumătate de nopți petrecute cu frișcă, cremă și pastă de zahăr.
În apropierea casei de marcat, Elena a luat o plasă cu mandarine și a pus-o pe bandă. Pentru Sofia a ales și iaurtul pe care fata îl dorise.
— Radu, acum plătești.
El a râs, convins că mama glumește.
— Mamă, eu… Mi-am lăsat cardul acasă.
— Telefonul îl ai în buzunar. Te-am văzut plătind cu el la benzinărie. Și pentru geaca ta, probabil că tot cu telefonul ai achitat.
Casiera, o femeie de aproape cincizeci de ani cu părul prins îngrijit, îi privea cu acea înțelegere tăcută pe care o au femeile care și-au cărat singure sacoșele grele de la piață. În spatele lui Radu, un bărbat ținea o sticlă de apă și o pâine și nu părea deloc grăbit.
— Mamă, vorbim noi acasă…
— Acasă ați vorbit destul. Plătește, fiule. Oamenii așteaptă.
Radu și-a scos telefonul. Degetele i-au tremurat și nu au nimerit imediat unde trebuia. Terminalul a scos un piuit scurt. Casiera i-a întins bonul, dar Elena l-a luat înaintea lui, l-a împăturit și l-a băgat în buzunarul paltonului.
Pe drumul spre casă, în mașină nu a scos nimeni un cuvânt. Doar Sofia curăța încet o mandarină pe bancheta din spate, iar mirosul ei dulce umplea treptat tot habitaclul.
Garajul lui Radu se afla într-un șir de garaje la câteva străzi distanță. De îndată ce au urcat sacoșele în apartament, el a plecat acolo, spunând că trebuie „să verifice o roată”. După aproximativ zece minute, Elena l-a urmat.
Ușa era întredeschisă. Înăuntru ardea un singur bec, iar aerul mirosea a ulei de motor și metal rece. Pe perete, agățate în cârlige speciale, se aflau unelte aproape noi: un polizor, o mașină de șlefuit, o nivelă cu laser în cutie și un set de chei într-o trusă roșie, strălucitoare. Totul era curat și lucios, ca și cum fusese cumpărat chiar în acea zi.
Radu stătea pe o găleată răsturnată și răsucea o șurubelniță între palme.
Elena s-a apropiat de perete și a atins cutia nivelei.
— Pare un lucru bun. Cât ai dat pe ea?
— Patru mii cinci sute, a mormăit el. Mamă, nu trebuia să mă pui într-o asemenea situație în fața tuturor…
— Cât costă un tort?
— Ce tort?
— Cel pe care Mara îl făcea azi-noapte, la două. Tortul cu ursuleț. Am întrebat-o. O mie două sute dacă are decorațiuni din pastă de zahăr. Asta înseamnă aproape patru nopți în care ea nu doarme, doar ca tu să ai nivelă cu laser. Dar polizorul cât a costat? Geaca ta cea nouă?
Radu a tăcut.
— Spui că ai patruzeci și cinci de ani și că a venit vremea să trăiești pentru tine. Trăiește, fiule. Nu te oprește nimeni. Numai că acum nu trăiești pe banii tăi. Trăiești pe munca ei. Iar acestea sunt două lucruri cu totul diferite.
— Și eu muncesc…
— Și pentru asta ar trebui să-ți dea cineva o medalie? Elena nu ridicase vocea, însă tocmai calmul ei făcea fiecare cuvânt să doară. Tatăl tău a crezut cândva că salariul lui îl privește doar pe el. Știi cine l-a adus cu picioarele pe pământ? Ana, mama lui. Exact cum încerc eu să o fac acum cu tine. După ani, tatăl tău mi-a spus singur că îi era recunoscător pentru acea discuție și pentru faptul că mama lui nu tăcuse. Mi-a spus că, altfel, ar fi putut pierde totul fără să-și dea seama când începuse să se destrame.
— Ce să pierd?