Casiera a rostit suma finală — șapte mii o sută douăsprezece grivne —, iar Mara și-a dus mâna spre geantă aproape fără să gândească. Degetele știau singure în ce buzunar se afla portofelul, la fel cum găseau întrerupătorul pe întuneric și recunoșteau ochiurile aragazului, inclusiv pe cel care făcea mereu nazuri.
Dar soacra ei i-a prins ușor încheietura. Nu brutal, ci cu blândețea cu care oprești un copil să atingă ceva fierbinte.
— Nu tu, a spus liniștit Elena. Și, fără să-și întoarcă măcar capul, a adăugat: — Radu, plătește.
Radu, care tocmai așeza într-o sacoșă o sticlă de balsam, a încremenit.
Cu trei zile înainte, Elena venise cu microbuzul de dimineață. În oraș se instalase deja octombrie, cu brume subțiri peste iarbă la primele ore și cu un soare care încălzea după-amiaza atât de tare, încât îți venea să-ți desfaci paltonul. Căldura nu fusese pornită încă în bloc, iar în apartament era frig. Mara umbla prin casă într-un pulover gros, tricotat, în timp ce Radu nu-și scotea nici măcar la masă geaca matlasată cumpărată de curând.
— Uite, mamă, ce mi-am luat, se lăudase el, desfăcând brațele. Aproape că nu cântărește nimic, dar ține de cald de parcă ai putea dormi direct în zăpadă. E model canadian.
— Arată bine, admisese mama lui. Dar Marei nu i-ai cumpărat una?
— Mara are geacă.
Mara curăța cartofi și nici măcar nu ridicase privirea.
În prima seară, Elena observase foaia prinsă cu un magnet pe ușa frigiderului. Magnetul înfățișa o plajă. Pe hârtie, cu scrisul mic și ordonat al Marei, erau trecute cumpărăturile: „ouă — 10, lapte, hrișcă, pulpe de pui — la reducere până joi, unt, pâine, mere pentru Sofia”. Lângă fiecare produs era notat prețul. Unele sume fuseseră tăiate, iar dedesubt apăreau altele, mai mici.
Televizorul din sufragerie ocupa aproape jumătate din perete. Radu îl cumpărase în septembrie, explicând că era „pentru campionat”.
În a doua noapte, Elena s-a trezit pe la unu și jumătate, pentru că îi era sete. Lumina din bucătărie era încă aprinsă.
Mara stătea aplecată peste masă, în același pulover călduros, și desena cu poșul de cofetărie trandafiri albi pe suprafața unui tort. Lângă ea se afla telefonul, cu o fotografie deschisă. Clientul ceruse să fie „exact ca în imagine, doar să aibă și un ursuleț”.
— De ce nu dormi, draga mea?
Mara s-a întors speriată.
— Vai, v-am trezit? Îmi pare rău. Este o comandă pentru sâmbătă, pentru o aniversare. Trebuie să termin acum, ca să se întărească bine crema peste noapte.
— Lucrezi des noaptea?
— Atunci când am comenzi. De obicei, de două sau trei ori pe săptămână, răspunse ea cu un zâmbet obosit. Dar se câștigă bine, mamă. Aproape că ne ajunge pentru mâncare.
— Și salariul tău unde se duce?
— Facturile, cursurile Sofiei, câte ceva pentru iarnă.
Elenei i-a trebuit o clipă până să pună următoarea întrebare.
— Dar banii lui Radu?
Mara nu a răspuns. Doar a îndreptat cu grijă urechea ursulețului, care îi căzuse într-o parte.
Elena și-a turnat un pahar cu apă și a rămas mult timp pe scaun, privind-o cum lucrează. Degetele Marei erau roșii, iar pielea din jurul unghiilor crăpată. Erau mâinile unei femei care spală, curăță, gătește și muncește neîncetat, dar cumpără foarte rar ceva pentru ea.
În seara următoare, Elena a auzit discuția despre bani. Nici măcar nu fusese nevoie să asculte pe ascuns. Radu vorbea suficient de tare și nu vedea nimic greșit în ceea ce spunea.
— Mara, nu sunt împotrivă. Doar că acum am și eu alte planuri. Am patruzeci și cinci de ani și de douăzeci de ani trag pentru familie. Nu am dreptul să trăiesc și eu puțin pentru mine?
— Ai dreptul. Îți cer doar să pui și tu bani pentru mâncare. Măcar jumătate.
— Dar tu câștigi din torturi. Din banii aceia ne ajunge pentru alimente. De ce să mai cheltuiesc și eu din salariul meu?
Pe hol s-a lăsat o liniște apăsătoare. După câteva secunde, Mara a răspuns atât de calm, încât Elenei i s-a făcut rău.
— Bine. Am înțeles.
Apoi s-a dus în baie. Se auzea apa curgând.
Radu a pornit televizorul. Începuse tocmai o emisiune despre un meci de fotbal.
Elena stătea în fotoliu și tricota, iar andrelele îi alunecau din ce în ce mai repede printre degete. Și-a amintit de ea la douăzeci și opt de ani, într-o bucătărie mică, alături de soțul ei, Mihai. La un moment dat, și el hotărâse că salariul câștigat de el îi aparținea numai lui, iar casa și familia aveau să se descurce cumva singure.
Și-a amintit și de propria ei soacră, tanti Ana — micuță, slabă și cu o voce care nu lăsa loc de împotrivire. Atunci, femeia vorbise o singură dată cu fiul ei între patru ochi, în magazie. Mihai se întorsese de acolo roșu la față și tăcut. Din acea zi, începuse să-și aducă salariul acasă și să pună fiecare ban la dispoziția familiei.
Atunci Elena își promisese că, dacă vreodată fiul ei va ajunge să se poarte la fel, nu va sta deoparte.
— Radu, spuse ea, lăsând andrelele jos. Mâine este sâmbătă. Înainte să plec, vreau să vă pregătesc o cină cum se cuvine. Mergem toți la cumpărături?