Mirela a descoperit că Andrei, bărbatul care i se păruse atât de romantic, își lăsa șosetele sub pat, adormea în fața televizorului și se supăra dacă era rugat să meargă undeva după serviciu.
Au început certurile.
La început, în șoaptă.
Apoi, cu glas ridicat.
— Ai devenit plictisitor! striga Mirela.
— Iar tu ai devenit insuportabilă!
— Eu am fost mereu așa!
— Nu!
— Ba da! Numai că înainte veneai la mine pentru două ore, iar acum mă vezi toată ziua!
Replica aceea i-a rămas lui Andrei în minte.
Pentru că era adevărată.
El nu iubise Mirela.
Iubise cele două ore furate din viață, în care nu existau facturi, reparații, oboseală și probleme casnice.
Iar Mirela iubise bărbatul care îi aducea flori și se grăbea spre ea.
Nu pe cel care bombănea seara din cauza prețului energiei electrice.
În august, aproape că nu mai reușeau să vorbească fără să se certe.
Într-o zi, când Andrei s-a întors de la serviciu, și-a văzut valiza pe prispă.
Aceeași valiză.
Mirela stătea în prag.
— Ia-ți lucrurile.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Pentru cearta de ieri?
— Nu pentru cea de ieri. Pentru ultimele patru luni.
— Și unde să mă duc?
Mirela a ridicat din umeri.
— Când ai plecat de lângă Elena, nu te-ai întrebat unde vei ajunge.
Ușa s-a închis.
Andrei a rămas nemișcat, cu valiza lângă el.
În prima noapte a dormit la un cunoscut.
A doua zi, omul i-a spus cu grijă:
— Să nu te superi, dar soția mea nu e de acord să mai stai aici.
După aceea, Andrei a dormit într-o magazie de lângă atelier.
În a treia noapte s-a dus acolo unde își dorea cel mai puțin să ajungă.
La Elisabeta.
La fosta lui soacră.
Ea i-a deschis poarta și l-a privit în tăcere câteva secunde.
— Bună seara, doamnă Elisabeta.
— Te-am văzut și în zile mai bune.
— Pot să vă întreb ceva?
— Întreabă.
Andrei a înghițit în sec.
— Nu am unde să dorm.
Femeia și-a îngustat ochii.
— Și ai venit la mama femeii pe care ai părăsit-o?
El a plecat capul.
— Nu mai am la cine să merg.
— Mirela unde este?
— M-a dat afară.
Elisabeta a râs brusc, zgomotos.
Dar râsul i s-a stins repede.
— Dumnezeu chiar are simțul umorului.
Andrei nu a răspuns.
— În casă nu te primesc, a spus ea.
— Înțeleg.
— Poți dormi în baia din curte.
El a ridicat privirea.
— Vorbiți serios?
— Nu te bucura. Asta nu înseamnă că te-am iertat. E toamnă, iar eu încă nu sunt atât de lipsită de inimă pe cât ai fost tu în primăvară.
În baia veche era o bancă de lemn.
Andrei și-a pus geaca împăturită sub cap.
Mult timp a privit tavanul.
Pentru prima dată după multe luni, nu a mai încercat să dea vina pe altcineva.
Nu pe Mirela.
Nu pe Elena.
Nu pe vârsta lui.
Nu pe o viață monotonă.
El alesese.
Și tot el ajunsese să doarmă pe banca aceea.
A trecut o săptămână.
Apoi încă una.
Ziua accepta orice muncă.
Repara garduri.
Tăia lemne.
Îi ajuta pe vecini să-și repare acoperișurile.
Seara se întorcea în baia din curte.
Elisabeta îi lăsa uneori pe prispă o farfurie cu supă.
Nu-l invita niciodată în casă.
Și nu-l întreba niciodată nimic despre Mirela.
Într-o zi, Andrei i-a spus:
— Vă mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi. Mai bine gândește-te.
— Numai asta fac.
— Atunci, pentru prima dată în cei patruzeci și opt de ani ai tăi, te ocupi de ceva folositor.
Elena a aflat totul din întâmplare.
Într-o sâmbătă, s-a dus la mama ei să o ajute la culesul merelor.
A traversat curtea și a văzut lângă baie o pereche de ghete bărbătești.
Le-a recunoscut imediat.
Chiar ea i le cumpărase lui Andrei cu câțiva ani în urmă.
Elena s-a oprit.
A simțit cum i se răcește tot trupul.
— Mamă!
Elisabeta a ieșit din bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
— Ale cui sunt ghetele?
Mama ei a tăcut.
Nu mai era nevoie de nicio explicație.
— Mamă…
— Andrei este aici.
— Unde aici?
— În baie.
Elena a privit-o câteva clipe fără să spună nimic.
— L-ai lăsat pe Andrei să stea aici?!
— Nu în casă.
— Ce diferență mai are?
— Una foarte mare. În casă locuiește mama ta. În baie doarme fostul tău soț.
— Mamă!
— Și ce trebuia să fac? Să-l las în stradă?
— Da!
Elisabeta a pus cuțitul pe masă.
— Nu l-ai fi lăsat.
— Ba da!
— Nu.
— Nu știi ce aș fi făcut.
Mama ei a privit-o atent.
— Eu te-am născut. Știu câte ceva despre tine.
Elena s-a așezat.
— De când este aici?
— De trei săptămâni.
— Și nu mi-ai spus?
— Mi-a cerut să nu spun.
— Iar tu l-ai ascultat?
— Nu. Doar am hotărât că vei afla singură când va veni momentul.
Elena și-a acoperit fața cu palmele.
— Unde este acum?
— Îi repară acoperișul vecinului.
— Aștept.
Andrei s-a întors seara.
A văzut mașina Elenei și a rămas nemișcat lângă poartă.
Pentru câteva secunde părea că se întreabă dacă nu ar fi mai bine să plece.
Apoi a intrat.
Elena îl aștepta pe prispă.
Se schimbase mult.
Slăbise.
Încărunțise.
Obrazul îi era acoperit de barbă.
Purta o geacă împrumutată, mult prea largă pentru el.
— Bună, a spus.
— Bună.
— Știi?
— Acum știu.
Andrei a încuviințat.
— Nu trebuie să-ți faci griji. Mâine plec.
— Unde?
— O să găsesc eu ceva.
— Bine.
Evident, se așteptase la un alt răspuns.
Elena a coborât de pe prispă.
— Andrei.
— Da?
— Răspunde-mi la o întrebare.