Când Andrei a pus valiza lângă ușa de la intrare, Elena a înțeles imediat: nu era vorba despre nicio călătorie de serviciu.
Își împăturise cămășile prea atent.
Căutase prea mult timp încărcătorul telefonului.
Și se ferise cu prea multă grijă să nu-i întâlnească privirea.
Afară era un martie umed. De pe acoperiș picura apă, lângă poartă se înnegreau ultimele grămezi de zăpadă, iar vântul izbea crengile mărului de geam.
Elena stătea lângă fereastra bucătăriei și privea curtea.
— Elena…
Nu s-a întors.
— Ce este?
Andrei și-a dres glasul.
— Trebuie să vorbim.
— Ai hotărât deja totul. La ce mai folosește discuția?
Bărbatul a tăcut.
Elena s-a întors abia când a auzit clicul încuietorilor valizei.
— Pleci la Mirela?
Andrei a tresărit.
Probabil sperase până în ultima clipă că soția lui nu știa nimic.
— De unde ai aflat?
— Ce importanță mai are?
S-a așezat pe marginea unui scaun.
— Nu mi-am dorit să se termine așa.
— Și cum ai fi vrut? Să te ajut să-ți faci bagajul?
— Elena…
— O iubești?
Andrei a privit mult timp podeaua.
Apoi a răspuns încet:
— Cred că da.
Cele patru cuvinte au durut mai tare decât ar fi făcut-o orice țipăt.
Mirela nu era o simplă cunoștință.
Timp de douăzeci și doi de ani fusese cea mai bună prietenă a Elenei.
Învățaseră împreună, se căsătoriseră aproape în aceeași perioadă, întâmpinaseră Anul Nou la aceeași masă, își duseseră copiii la mare, își împărțiseră secretele, rețetele, hainele și chiar ultimii bani.
Când tatăl Mirelei murise, Elena stătuse trei nopți lângă ea.
Când Elena fusese operată, Mirela îi adusese la spital supă făcută în casă.
Iar acum, femeia aceea îi lua soțul.
— Cu ea mă simt alt om, a continuat Andrei. Înțelegi? Mă simt viu.
Elena a zâmbit fără veselie.
— Iar lângă mine erai mort?
— Nu asta am vrut să spun.
— Desigur.
Andrei s-a ridicat.
— Nu vreau să te rănesc.
— E prea târziu.
Se așteptase la o criză.
La reproșuri și acuzații.
Probabil își pregătise chiar și răspunsurile.
Dar Elena doar a deschis ușa.
— Pleacă.
— Elena…
— Ai ales. Acum pleacă.
El a ridicat încet valiza.
În prag s-a oprit.
— Iartă-mă.
Elena l-a privit direct în ochi.
— Nu acum. Poate, într-o zi, cuvântul acesta va însemna ceva pentru mine.
Ușa s-a închis.
Abia atunci Elena a simțit cât de tare îi tremurau mâinile.
A doua zi, Mirela i-a trimis un mesaj:
„Știu că mă urăști. Dar inimii nu-i poți porunci. Sper că într-o zi mă vei înțelege.”
Elena l-a citit de două ori.
Apoi l-a șters.
Numărul Mirelei l-a blocat.
Douăzeci și doi de ani de prietenie s-au încheiat printr-o singură apăsare de deget.
A plâns noaptea.
În liniște.
Ca să nu o audă mama ei, care locuia la câteva străzi distanță.
Ca să nu observe copiii deveniți adulți, care o sunau în fiecare seară.
Ca nici pereții casei să nu-i păstreze amintirea ca pe o femeie slabă.
Dimineața, Elena s-a ridicat din pat, s-a spălat cu apă rece și a plecat la serviciu.
Era asistentă medicală într-o comună mică.
Pentru prima dată, a fost recunoscătoare pentru cozile nesfârșite, pentru măsurarea tensiunii, pansamente, injecții și drumuri la pacienți.
Durerea altora o ajuta să nu se mai gândească la a ei.
Dar comuna era mică.
După o săptămână, toată lumea știa că Andrei o părăsise pe Elena pentru Mirela.
Unii o compătimeau.
Alții o condamnau pe Mirela.
Iar câțiva povesteau cu plăcere detalii pe care tot ei le inventaseră.
Doar mama Elenei, doamna Elisabeta, nu bârfea.
Ea voia să acționeze.
— Arată-mi-o pe Mireluța asta! spunea indignată. O să-i explic eu cum se iubesc bărbații altora!
— Mamă, nu te amesteca.
— Cum să nu mă amestec? Douăzeci de ani a stat la masa ta! A mâncat din dulceața mea!
În ciuda durerii, Elena a izbucnit în râs.
— Îți pare rău mai ales după dulceață?
— Bineînțeles! Eu am cules singură căpșunile!
Apoi mama ei a devenit serioasă.
— Fata mea… dacă se întoarce, să nu-l primești imediat.
— Nu se va întoarce.
— Niciunul nu se întoarce la început.
Primăvara a trecut și a venit vara.
Elena a început să trăiască.
Nu doar să existe.
Să trăiască, cu adevărat.
A vopsit bucătăria într-un galben pal — Andrei spusese mereu că acea culoare îi obosea ochii.
A cumpărat perdele viu colorate.
A aruncat fotoliul vechi al soțului.
A pus flori pe verandă.
Pentru prima dată după mulți ani, a mers singură cu colegele la lac.
Într-o seară și-a dat seama că trecuseră două ore fără să se gândească la Andrei.
Apoi a trecut o jumătate de zi.
După aceea, o zi întreagă.
Durerea nu dispăruse.
Dar nu-i mai conducea viața.
La Andrei, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Primele săptămâni petrecute la Mirela păruseră o sărbătoare.
Ea îl întâmpina îmbrăcată frumos.
Luau cina la lumina lumânărilor.
Mergeau în oraș.
Râdeau.
— De ce nu am făcut asta mai devreme? îl întreba Mirela.
— Pentru că am fost proști, răspundea el.
Dar nicio sărbătoare nu poate dura la nesfârșit.
După două luni, Andrei a înțeles că Mirela nu purta în fiecare zi rochii elegante.
Uneori umbla prin casă într-un halat vechi și se enerva din cauza unei cești nespălate.