— La București? Victor, ai auzit? Își puse mâna pe umărul băiatului. Dragule, eu îți vreau binele. Ești deștept, nu contestă nimeni asta. Dar n-are rost să încerci să sari mai sus decât îți permite plapuma. Acolo învață copii ai căror părinți le plătesc meditații și le închiriază apartamente. Tu pe cine ai? Mama lucrează la poștă. Mai bine mergi la colegiul din oraș, învață o meserie de electrician. Victor te poate lua apoi la service-ul lui auto. Vei avea un rost.
Daniel zâmbi pe furiș fără să-și ridice ochii din telefon.
— Elena, ajunge, o opri Mariana cu blândețe, întinzându-i castronul cu salată. Mai are timp să hotărască. Gustă mai bine din piftie, am pus mai mult usturoi, așa cum îți place.
Până la sfârșitul serii, Mihai aproape că nu mai scoase niciun cuvânt. Mariana își spuse că probabil obosise.
Au trecut câteva săptămâni și femeia începu să observe lucruri pe care nu voia, cu niciun chip, să le vadă.
Lumina din camera fiului se stingea acum la ora zece, nu după miezul nopții. Culegerea de probleme la matematică, altădată plină de semne și foițe colorate, zăcea pe pervaz și se acoperea încet de praf. Mihai nu mai povestea la cină cum rezolvase o problemă complicată. Mânca în tăcere și se retrăgea imediat în camera lui.
Într-o seară, Mariana intră la el cu o cană de ceai.
— Mihai, te-ai înscris la simularea examenului? Doamna Doina spunea că se apropie termenul-limită.
— Nu.
— De ce?
— La ce bun? împinse el brusc caietul, iar acesta alunecă de pe masă. Mamă, hai să fim sinceri. Eu n-o să intru nicăieri.
— Ce vorbe sunt astea? Doar ai luat locul trei la olimpiada județeană…
— Locul trei în județ, mamă! La București sunt mii ca mine. Ei au meditații scumpe, iar eu învăț din filmulețe de pe internet.
— Și te descurci foarte bine! Ești cel mai isteț…
— Spui asta doar fiindcă sunt fiul tău.
Se ridică de pe scaun, iar glasul i se frânse.
— Toată viața mi-ai repetat că o să reușesc! Dar nu reușesc. Crezi că nu văd cum numeri banii din cutia aia de tablă? Cum pleci la supermarket după ce termini tura de la poștă, în fiecare sâmbătă?
— Mihai…
— Ce „Mihai”? Mătușa Elena măcar spune adevărul!
În cameră se lăsă o tăcere grea. Din bucătărie se auzea doar apa picurând ritmic de la robinet.
— Și ce anume spune? întrebă Mariana, cu o liniște care îl făcu să se întoarcă spre fereastră.
Mihai evită să o privească.
— Mereu același lucru. Când i-am vopsit gardul, când i-am tăiat lemnele. Îmi spune: „Mihai, să nu te superi, dar înțelegi și tu că nu ești făcut să ajungi prea departe. Ești un ratat și nu poți schimba asta. De ce să-și distrugă mama banii pentru Bucureștiul tău?” Și apoi râde. Daniel stă lângă ea și râde și el.
Mariana nu răspunse. Așeză cana pe masă, își scoase șorțul, îl împături cu grijă în patru, așa cum făcea de-o viață, și îl puse pe spătarul scaunului.
— Mamă, unde te duci?
— Mă întorc imediat.
Elena locuia la doar patru case distanță. În seara aceea stătea pe prispa casei și curăța într-un castron primele fire de ceapă verde, când poarta se izbi cu putere de stâlp.
— Elena!
Castronul îi scăpă din mâini, iar ceapa se împrăștie pe trepte.
— Mariana? Ce s-a întâmplat?
— S-a întâmplat ceva. Mariana stătea în mijlocul curții, iar vocea ei suna într-un fel în care Elena nu o mai auzise niciodată. Ce îi spui fiului meu? Ce îi șoptești după gard, în timp ce el îți taie lemnele?
— Mariana, de ce țipi? O să audă toată lumea…
— Să audă! Să știe toată strada! Treizeci de ani am tăcut, dar acum mă vei asculta. Să nu-i mai spui copilului meu că este un ratat! Nici după gard, nici la masă, nicăieri și niciodată!
— Eu îi vreau doar binele. Am vrut să nu fie dezamăgit mai târziu…
— Binele? Mariana zâmbi amar. Îți este ciudă pe el, Elena. Asta numești tu grijă. Copiii tăi n-au vrut să învețe. Țin minte cum l-ai înscris pe Daniel la școala profesională, iar el a abandonat-o în anul doi. În curând împlinește douăzeci și șapte de ani și încă îți cere bani pentru benzină. Oana își caută „drumul în viață” de trei ani de pe canapeaua ta. Amândoi stau pe capul tău. Iar fiul meu vrea să învețe! Și va învăța. Să nu-i mai spui niciodată că nu va reuși!
Elena deschise gura, dar nu găsi nimic de spus.
— Mariana… Tu nu ai vorbit niciodată așa cu mine.
— Tocmai asta e. Niciodată. Dar și lucrurile astea au un sfârșit.
Lângă fântâna din marginea străzii, tanti Nicoleta încremenise cu găleata goală în mână. Din garaj se ivise Victor, încă strângând o cheie fixă între degete. Privi o clipă scena, înțelese imediat ce se întâmpla și dispăru la fel de repede înăuntru.
Până și Azor amuți.
Mariana se întoarse și porni spre ieșire. La poartă se opri, o ridică de mâner, așa cum trebuia, și o închise cu grijă.
Mihai stătea pe banca de lângă poarta lor. Alergase după mama lui, ajunsese până la gardul Elenei și auzise fiecare cuvânt.
— Mamă… chiar ai spus toate astea?
Mariana se așeză lângă el. Abia acum, după ce totul se terminase, începu să tremure.
— Îmi tremură picioarele, mărturisi ea. Este prima dată în viața mea când țip la cineva. Și tocmai la sora mea.