Mihai izbucni într-un râs pe care Mariana nu-l mai auzise de câteva săptămâni și își cuprinse mama de umeri.
— Trebuia să-l vezi pe unchiul Victor. S-a ascuns în garaj atât de repede, de parcă strigai chiar la el.
Au stat o vreme în amurgul de aprilie. Din grădini venea mirosul fumului de la frunzele și tulpinile uscate arse. Mariana îl prinse pe Mihai de mână.
— Ascultă-mă bine. Nu vreau să fii cel mai bun student din București. Vreau un singur lucru: să încerci. Dacă nu vei reuși, tot te voi iubi și nu-ți voi scoate asta niciodată pe ochi. Dar trebuie să încerci. Altfel, înseamnă că ea a avut dreptate. Și nu are.
Mihai tăcu mult timp.
— Bine, spuse în cele din urmă. Mâine mă înscriu la simulare.
Elena nu a mai vorbit cu sora ei timp de trei săptămâni. Trecea pe lângă poștă cu fața întoarsă în partea cealaltă. În prima noapte, Mariana aproape că nu dormi. Bău ceai de mentă și își măsură de câteva ori tensiunea cu aparatul pe care Mihai i-l dăruise de ziua ei.
Se așteptase să fie copleșită de rușine — așa se întâmpla după orice ceartă, chiar și după una neînsemnată. Dar rușinea nu veni. În locul ei apăru un sentiment ciudat de ușurare, ca și cum purtase ani întregi o geantă grea și, în sfârșit, o lăsase jos.
Între timp, Mihai luă culegerea de probleme de pe pervaz. Când află că băiatul hotărâse să nu renunțe, doamna Doina îi spuse:
— Vino după ore. Lucrăm împreună. Nu-mi datorezi nimic.
Până în iunie, Mihai rămânea de două ori pe săptămână, după cursuri, într-o sală goală, până la ora șapte seara. Iar noaptea, în camera lui, lumina începu din nou să ardă până târziu.
Examenul îl susținu într-o zi fierbinte de iunie. Mariana își luă liber de la poștă și se plimbă o oră întreagă în apropierea centrului de examinare, ținând în mâini o sticlă cu apă și câteva sandvișuri. Mai târziu, Mihai nu mâncă niciunul.
În august, când în grădini începuseră să cadă caisele târzii, Mihai năvăli în oficiul poștal chiar în mijlocul zilei de lucru. În sală era coadă la pensii, iar printre oameni se afla și tanti Nicoleta.
— Mamă! Mihai întinse telefonul spre ghișeu. La buget! Politehnica, informatică! Am fost admis la buget!
Mariana se uită la ecran, dar nu reuși să citească nimic. Literele i se amestecau în fața ochilor.
Cineva din coadă începu să aplaude, apoi i se alăturară și ceilalți. Tanti Nicoleta strigă în gura mare, de se auzi în tot oficiul:
— Ați văzut? Și unii spuneau că nu poți sări peste măsura ta!
În aceeași seară, cineva bătu la ușă. În prag stătea Elena, cu o sacoșă grea în mână.
— Uite, spuse ea, lăsând sacoșa lângă intrare. Mașina ta de cusut. M-am gândit că poate Mihai va avea nevoie să-și coasă ceva când pleacă.
Mariana o privi fără să spună nimic, așteptând restul.
— E un băiat bun, zise Elena, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Atunci… am spus prea multe. Știu și eu.
— Prea multe, aprobă Mariana. Dar scuzele trebuie să i le ceri lui, nu mie.
Elena dădu din cap. Intră în casă și merse spre camera în care Mihai își împacheta lucrurile într-o geantă sport mare. Rămase câteva secunde în prag.
— Ei, studentule, spuse încet. Să nu fii supărat pe mine. Chiar mă bucur pentru tine.
— Mulțumesc, mătușă Elena, răspunse Mihai. Apoi se gândi o clipă și adăugă: Veniți în vacanțe. Vă configurez telefonul, ca să puteți vorbi cu Oana prin apel video.
Elena pufni, dar până la urmă zâmbi.
La începutul lui septembrie, Mariana își conduse fiul la autogară. În geanta lui se afla un laptop nou, cumpărat cu banii strânși în cutia metalică de biscuiți, și un borcan de dulceață de vișine — „ca să nu moară de foame în cămin”.
Autobuzul porni. Mihai îi făcu mamei cu mâna de la fereastră până când mașina dispăru după cotitură.
Mariana încă mai crede că nu este bine să te cerți. Și acum simte că o crăpătură dintr-un ulcior rămâne pentru totdeauna. Dar a înțeles și altceva: tăcerea lasă la rândul ei o crăpătură. Numai că nu în lut, ci în sufletul omului.
Poți purta ani întregi acea fisură în tine, în timp ce altcineva hotărăște cât valorează copilul tău și de ce este capabil.
— Uneori chiar trebuie să spui ce ai pe inimă, râde Mariana când tanti Nicoleta își amintește din nou scena de lângă fântână. Chiar dacă te aude toată strada.
Iar poarta Elenei a fost reparată, în cele din urmă, de Victor, în toamnă.
De atunci nu se mai blochează.