Poarta din curtea Elenei se blocase dintotdeauna puțin. Trebuia să o ridici de mâner înainte să o împingi, altfel partea de jos se agăța de aleea de beton. Mariana știa asta pe de rost. Timp de peste treizeci de ani deschisese poarta de sute de ori: cu un borcan de dulceață de vișine, cu o plasă de cartofi noi sau cu o cratiță de sarmale, atunci când sora ei spunea că „nu mai are putere nici să stea lângă aragaz”.
Numai că în acea seară de aprilie Mariana nu mai ridică poarta. O lovi direct cu piciorul. Poarta se izbi cu zgomot de stâlp, iar din curtea surorii răsună imediat lătratul lui Azor.
Multă vreme după aceea, oamenii de pe stradă aveau să vorbească despre ce se întâmplase. Nimeni nu o auzise vreodată pe Mariana ridicând glasul.
În sat, femeia era cunoscută drept omul cu care nu te puteai certa. Timp de treizeci și doi de ani lucrase la ghișeul poștei, unde plătea pensii și primea colete. Oamenii intrau adesea supărați: unul se enerva din cauza rândului, altuia i se dădea formularul greșit, altuia îi întârzia coletul.
De cele mai multe ori însă plecau liniștiți. Mariana știa să asculte, să dea din cap și să găsească acele cuvinte simple după care omul începea încet să respire normal și își pierdea furia.
— Cearta e ca o crăpătură într-un ulcior de lut, le spunea ea colegilor mai tineri. Îl poți lipi, dar după aceea tot nu mai ține apa la fel de bine.
Mariana auzise vorba de la mama ei și o purtase cu sine toată viața. Tăcea când era jignită. Renunța la propriul punct de vedere chiar și atunci când ar fi avut dreptate. Iar cele mai multe concesii le făcea mereu Elenei.
Sora ei era cu șapte ani mai mică. Când mama lor se îmbolnăvise grav, Mariana avea cincisprezece ani, iar Elena doar opt. Fata cea mare devenise, practic, pentru cea mică și bonă, și bucătăreasă, și apărătoare. Încă din copilărie auzea mereu aceeași frază:
— Pe Elena să n-o superi, e încă mică.
Elena crescuse de mult, se măritase cu Victor și avea doi copii, pe Daniel și Oana, însă vorbele „e încă mică” rămăseseră parcă pentru totdeauna în mijlocul vieții lor de familie.
Mariana avea grijă de nepoți atunci când sora ei mergea în oraș după cumpărături. Îi împrumuta bani, deși aceștia nu se întorceau întotdeauna. Odată îi dăduse mașina de cusut „doar pentru o săptămână”, dar săptămâna aceea se transformase deja în nouă ani.
Primăvara îi planta răsadurile de roșii Elenei, pentru că sora ei spunea:
— Tu ai mână bună, Mariana.
Toamna, Mariana mergea să-i scoată cartofii, chiar dacă în propria grădină recolta încă rămânea în pământ.
— De ce faci toate astea? o întreba uneori vecina ei, tanti Nicoleta, exasperată. Femeia asta s-a urcat pe capul tău și nici picioarele nu și le mai dă jos.
— Nicoleta, e sora mea. Las-o. Nu-mi este greu.
Pe fiul ei, Mihai, Mariana îl născuse târziu, la patruzeci și trei de ani. Despre tatăl băiatului nu se vorbea aproape niciodată în familie. Bărbatul apăruse brusc în viața ei și dispăruse la fel de tăcut înainte ca băiețelul să împlinească un an.
Mariana nu se plânsese și nu făcuse scene. Își găsise pur și simplu încă un loc de muncă. În fiecare sâmbătă, după tura de la poștă, stătea la casa de marcat într-un mic supermarket de pe strada vecină.
Mihai crescuse într-un băiat care voia să desfacă orice lucru dacă vedea în el șuruburi. În clasa a șaptea reparase televizorul lui tanti Nicoleta, iar în clasa a noua readus la viață laptopul profesoarei de fizică.
La matematică obținea mereu rezultate foarte bune la olimpiade. Într-o zi, la ședința cu părinții, profesoara Doina i-a spus Marianei:
— Fiul dumneavoastră are, într-adevăr, o minte extraordinară. Ar trebui să-l trimiteți la București, la Politehnică. Dacă rămâne aici, își va îngropa singur talentul.
Mariana s-a întors acasă zâmbind pe tot drumul. Pentru o femeie care, după liceu, făcuse doar un curs de operator poștal, expresia „studii superioare” suna aproape ca numele unei mari sărbători.
Pe raftul de sus al dulapului se afla o cutie metalică de biscuiți. În fiecare lună, Mariana punea acolo câteva sute de lei. Strângea bani pentru cămin, pentru un laptop nou — cel vechi abia mai putea rula programele de care Mihai avea nevoie — și pentru primele luni de trai ale băiatului în capitală, până când avea să se descurce singur.
În martie, Elena își sărbătorea cea de-a cincizeci și treia aniversare. Ca de obicei, masa festivă fusese pregătită împreună. Mariana adusese piftie și tortul ei de casă, „Napoleon”, iar Elena pregătise salată boeuf și pui la cuptor.
Daniel nu-și lăsa telefonul din mână, iar Oana fotografia platourile pentru rețelele sociale.
— Ei, Mihai, ce planuri ai după ce termini școala? întrebă Elena, turnându-și compot și întorcându-se spre nepot.
— Vreau să merg la București. La Politehnică, la informatică.
Elena izbucni în râs. Nu râdea cu răutate, ci ca și cum ar fi auzit o fantezie copilărească.