Radu a rămas nemișcat. Reacția lui i-a oferit răspunsul înainte să rostească vreun cuvânt.
— Radu?
— Irina…
— Întrebarea e simplă.
El și-a agățat haina.
— Am făcut un duplicat pentru ea.
— Când?
— Acum vreo lună.
Irina a tăcut câteva clipe.
— De o lună întreagă?
— Mi-a cerut.
— Iar tu i-ai dat-o?
— Ca să aibă, în caz că e nevoie.
— În caz de ce?
Radu s-a așezat pe scaunul din fața ei.
— Nu se știe niciodată. Poate aveam nevoie să ude florile dacă plecam undeva.
Irina l-a privit neîncrezătoare.
— Noi nu avem flori, Radu.
El și-a ferit ochii.
— Uneori îi e mai ușor să treacă pe aici în timpul zilei.
— Să treacă unde?
— La noi acasă.
— Cât timp noi suntem la serviciu?
În glasul lui a apărut iritarea.
— Irina, nu face o tragedie.
— Nu fac nicio tragedie. Încerc să înțeleg de ce o persoană care nu locuiește aici are cheia de la apartamentul meu.
— De la apartamentul nostru.
— Corect. Al nostru. Al casei în care locuim noi doi.
— Este sora mea.
Irina a încuviințat încet.
— Iar eu sunt soția ta.
Radu n-a răspuns.
— Ți-a trecut măcar prin minte să vorbești cu mine înainte?
— Știam că nu vei fi de acord.
Irina a zâmbit trist.
— Așa că ai preferat să faci totul pe ascuns?
Radu a rămas tăcut.
În noaptea aceea au dormit în camere separate. Dimineața, Irina a chemat un lăcătuș. Înlocuirea încuietorii a durat aproape jumătate de oră. Radu a urmărit totul din hol.
— Chiar faci asta?
— După cum vezi.
— Andreea se va supăra.
Irina s-a întors spre el.
— Radu, aproape un an am avut grijă să aleg fiecare cuvânt când vorbeam cu sora ta, ca să nu-i rănesc sentimentele. Dar în tot timpul acesta, s-a gândit cineva măcar o dată la sentimentele mele?
El n-a găsit nimic de spus.
Irina a luat noile chei. Pe una a pus-o în geantă, iar cealaltă i-a întins-o soțului.
— Ține.
— Iar pentru Andreea?
— Niciuna.
Nu trecuseră două ore când cineva a bătut nervos la ușă. În fața ei stătea Andreea.
— Ce ați făcut cu încuietoarea?
Irina a privit-o direct.
— Nimic rău. Am schimbat-o.
Andreea a tăcut câteva secunde.
— De ce?
— Pentru că aici locuim noi.
— Radu mi-a dat cheia.
— Știu.
— Atunci de ce ai schimbat-o?
— Pentru că Radu nu trebuia să dea cuiva cheia de la locuința noastră fără să discute mai întâi cu mine.
Andreea a râs nervos.
— De ce transformi un fleac într-o problemă? Nu sunt o străină.
— Nu ești o străină. Dar asta nu înseamnă că ești stăpâna casei.
Chipul Andreei s-a schimbat.
— Chiar îți pare rău după o cheie?
— Nu despre cheie sau despre mâncare este vorba.
— Atunci despre ce?
Irina se uita la femeia tânără din fața ei și, pentru prima oară, și-a dat seama că nu mai simțea furie. Doar oboseală.
— Andreea, la douăzeci și cinci de ani nu mai ești copil.
— Și?
— Ar trebui să începi să-ți construiești singură viața.
— Exact asta fac.
— Nu. Te bazezi mereu pe fratele tău. Când rămâi fără bani, te ajută. Când frigiderul tău e gol, frigiderul nostru este la dispoziția ta. Când nu vrei un loc de muncă, găsești mereu un motiv pentru care următoarea slujbă nu este potrivită.
— Nu mă înțelegi deloc! a izbucnit Andreea. Nu tuturor le place viața ta! Pentru tine există doar serviciu și casă, casă și serviciu!
Irina a înclinat capul.
— Ai dreptate. Muncesc mult.
— Exact.
— Tocmai de aceea, acasă am nevoie de un spațiu al meu, în care nimeni să nu intre fără să întrebe, să nu-mi deschidă dulapurile și să nu ia lucrurile din frigider după bunul plac.
Andreea s-a întors spre fratele ei.
— Radu, auzi ce spune?
El stătea ceva mai în spate. În asemenea momente intervenea întotdeauna. Încerca să-i împace, o apăra pe sora lui și îi cerea Irinei să fie înțelegătoare. De data aceasta a rămas tăcut multă vreme.
În cele din urmă, a spus:
— Aud.
— Și ce ai de gând să spui?
Radu și-a trecut palma peste față.
— Irina are dreptate.
Andreea a făcut un pas înapoi.
— Cum adică?
— N-ar fi trebuit să-ți dau cheia.
— Dar tu ai fost de acord!
— Știu.
A oftat greu.
— Am vrut să te ajut, Deea. Dar cred că am depășit limita.
— Ea te-a întors împotriva mea?
— Nimeni nu m-a întors împotriva ta.
Radu vorbea liniștit.
— M-am gândit doar la ceva. La nouăsprezece ani te ajutam. La douăzeci și unu încă te ajutam. Apoi ai împlinit douăzeci și trei. Acum ai douăzeci și cinci. Și, cu toate acestea, nimic nu s-a schimbat.
Ochii Andreei s-au umplut de lacrimi.
— Deci nu mai am voie să vin aici?
Irina a clătinat din cap.
— Nu asta am spus.
— Atunci ce vreți de la mine?
— Să începi să te descurci singură.
Andreea și-a șters lacrimile.
— Vouă vă este ușor să vorbiți.
— Nu ne este ușor, a răspuns Irina. Nici eu nu știam, la vârsta ta, cum va arăta viitorul. Dar am acceptat orice muncă pe care am putut s-o găsesc, pentru că locuința și mâncarea nu se plăteau singure.
Andreea nu a spus nimic.
— Ne bucurăm să vii la noi, a continuat Irina. Dar anunță-ne. Întreabă dacă ne este bine. Putem lua masa împreună, putem bea un ceai. Nu vreau să ne certăm.
— Dar cheia nu mi-o mai dați?
— Nu.
Andreea a schițat un zâmbet slab, printre lacrimi.
— Am înțeles.
A plecat.