În următoarele trei săptămâni nu a mai apărut la ușa lor. Radu era neliniștit și a sunat-o de câteva ori. Irina nu l-a împiedicat.
Ba chiar, într-o seară, ea însăși i-a spus:
— Sun-o pe Andreea.
— Crezi că ar trebui?
— Da.
— Nu mai ești supărată?
Pe chipul Irinei a apărut un zâmbet obosit.
— Nu am fost supărată pe ea. Doar că nu vreau să ne întoarcem la viața de dinainte.
Radu s-a așezat lângă ea.
— Iartă-mă.
— Pentru ce?
El a rămas o vreme pe gânduri.
— Pentru că mi-a fost atât de teamă să nu-mi rănesc sora, încât n-am mai observat cât de mult te răneam pe tine.
Irina nu i-a răspuns. Și-a sprijinit doar capul pe umărul lui.
După aproape o lună, Andreea a sunat singură.
— Irina…
— Bună.
— Mâine seară veți fi acasă?
Irina a zâmbit fără să vrea. Înainte, Andreea aproape niciodată nu întreba dacă era un moment potrivit.
— După șase.
— Pot să vin?
— Sigur.
A doua zi, Andreea s-a prezentat cu un tort mic.
— L-am adus pentru ceai.
Radu a privit-o surprins.
— L-ai cumpărat singură?
— Nu, l-am furat, a bombănit ea, apoi a zâmbit. Bineînțeles că l-am cumpărat.
La cină, le-a povestit că își găsise de lucru ca asistentă a unui designer, într-o tipografie mică.
— Salariul nu este grozav, a recunoscut Andreea. Dar trebuie să mă trezesc la șapte.
— Ce coșmar, a tachinat-o Radu.
— Nici nu-ți imaginezi. De două ori am fost gata să renunț.
Toți trei au izbucnit în râs.
Mai târziu, când se pregătea să plece, Andreea s-a oprit lângă ușă.
— Irina.
— Da?
— Atunci am fost foarte furioasă pe tine.
— Știu.
— Mi se părea că vrei să mă îndepărtezi de Radu.
Irina a ascultat-o fără să o întrerupă. Andreea și-a coborât privirea.
— După aceea mi-am dat seama de ceva. Nu mai știam când îmi cumpărasem ultima dată detergent. Pentru că luam mereu de la voi.
Irina a zâmbit.
— Acum îți cumperi?
— Da. Și brânză. Și cafea. Chiar și hârtie igienică.
— Bine ai venit în viața adultă.
— Este un loc îngrozitor, a râs Andreea.
S-a încălțat, și-a luat rămas-bun și a plecat. Radu a închis ușa și, din obișnuință, a verificat noua încuietoare. Irina i-a observat gestul.
— Ei?
— Pare solidă.
— Și mie mi se pare bună.
Radu și-a cuprins soția în brațe.
— Cheia ta și cheia mea. Doar două.
— Exact.
Pașii Andreei s-au pierdut treptat pe scară. În bucătărie rămăseseră trei cești, câteva firimituri de tort și lumina blândă a veiozei de deasupra mesei.
Privind această imagine, Irina a înțeles din nou că a refuza pe cineva drag nu înseamnă întotdeauna să-l respingi.
Uneori înseamnă să încetezi să faci în locul lui lucrurile pe care ar fi trebuit să le învețe singur cu mult timp în urmă. Și să-ți amintești că bunătatea nu te obligă să-ți sacrifici liniștea la nesfârșit.
Apartamentul lor nu se schimbase.
Doar că, de atunci, în acea casă existau din nou uși la care trebuia să bați înainte să intri.