— Are douăzeci și cinci de ani.
— Și ce dacă?
— Este o femeie adultă și sănătoasă.
— Își caută de lucru.
Irina l-a privit lung.
— Radu, își caută de lucru de șase luni.
— Nu toată lumea își găsește imediat locul.
— I s-a oferit un post la un centru de copiere.
— Salariul era ridicol.
— Putea lucra ca administrator.
— Programul era până la nouă seara.
— Cunoștința mamei tale i-a propus un loc într-un magazin de mobilă.
— A spus că nu i se potrivește.
Irina a zâmbit amar.
— Desigur. Singurul lucru care i se potrivește este să vină la noi și să golească frigiderul.
Radu s-a încruntat.
— Nu mai dramatiza.
În seara aceea n-au mai continuat discuția. Dar nimic nu s-a schimbat. Ba chiar lucrurile au început să meargă mai rău.
Într-o zi, Irina s-a întors acasă după un program epuizant. Avea nevoie disperată de liniște. Se gândea doar la un duș, la un ceai fierbinte și la măcar o jumătate de oră în care să nu-i ceară nimeni nimic.
Muzica se auzea încă de pe scară. În sufragerie, Andreea se instalase pe canapea, cu picioarele strânse sub ea, discutând prin apel video cu o prietenă.
Pe măsuță se afla cana preferată a Irinei, primită cadou de la o colegă. În bucătărie, cutia de bomboane pe care Irina o cumpărase pentru ziua mamei era desfăcută.
— Bună! a strigat Andreea. Mai stau puțin la voi, bine?
Irina și-a dat jos paltonul.
— Cum ai intrat?
— Radu era aici. Apoi s-a dus în garaj.
— Înțeleg.
Irina a intrat în bucătărie. În chiuvetă erau o farfurie și o cană murdară. Pe tocător rămăseseră felii de șuncă, iar punga de pâine era deschisă. A închis ochii pentru o clipă.
Fără scandal. Vorbește calm.
S-a întors în sufragerie.
— Deea.
— Da?
— Când ai de gând să pleci?
Andreea a ridicat capul, nedumerită.
— Ce s-a întâmplat?
— Sunt foarte obosită și vreau să stau singură în casa mea.
Fata și-a umflat obrajii.
— Adică te deranjez?
— Astăzi, da.
Pentru câteva secunde, între ele s-a lăsat tăcerea.
— Bine, a răspuns Andreea cu o voce rece. Am înțeles.
Și-a strâns lucrurile ostentativ. Când ușa s-a închis în urma ei, Irina a știut ce urma. Aproape o oră mai târziu, telefonul a sunat.
— Ai dat-o afară pe Andreea? a întrebat Radu.
— I-am spus că ar fi mai bine să se întoarcă acasă.
— Plânge.
Irina a scos un râs scurt, fără veselie.
— Radu, sora ta are douăzeci și cinci de ani.
— Și?
— Nimic. Aș vrea doar să știu câți ani va mai continua să te sune plângând de fiecare dată când cineva îi spune nu.
Radu s-a supărat. În următoarele două zile au vorbit numai despre treburi casnice. Apoi lucrurile s-au liniștit. O săptămână mai târziu, Andreea a apărut din nou, ca și cum conversația neplăcută nici nu existase.
Aproape un an au trăit astfel. Irina a început să observe ceva ciudat: nu mai simțea plăcere când se întorcea în propriul apartament.
Nu știa niciodată cine o aștepta înăuntru.
Într-o seară, după mult timp în care își dorise să și-l cumpere, Irina a luat un borcan cu o cremă scumpă. L-a lăsat în baie. Trei zile mai târziu, mai rămăsese puțin peste jumătate.
— Radu, ai folosit crema mea?
El a râs.
— Ce cremă?
Irina n-a răspuns. În acea seară, Andreea a venit „să bea un ceai”.
De data aceasta, Irina a întrebat-o direct:
— Ai luat crema mea?
Andreea a ridicat din umeri.
— Doar o dată.
— Sigur?
— Poate de două ori.
— Și nu puteai să ceri voie?
Tânăra a privit-o sincer nedumerită.
— Hai, Irina. E doar o cremă obișnuită.
Atunci Irina nu s-a mai putut controla.
— Pentru tine, totul e „obișnuit”. Doar niște brânză. Doar cafea. Șampon. Cremă. Mâncare. Și vizitele fără să anunți sunt tot un fleac, nu?
Andreea s-a înroșit.
— Dacă te deranjează atât de mult, puteai să spui de la început.
— Exact asta fac acum.
— Am înțeles.
A plecat jignită. Radu a tăcut toată seara. Irina a sperat că, de data aceasta, soțul ei îi înțelesese în sfârșit nemulțumirea.
Discuția decisivă a avut loc aproximativ o lună mai târziu.
Era vineri, iar Irina fusese lăsată să plece mai devreme de la serviciu. Se oprise să cumpere câteva legume și, pe drumul spre casă, intrase într-o mică cafenea din apropiere, pentru o cafea. La o masă de lângă fereastră stătea vecina lor, doamna Dorina.
— Irina, vino puțin la mine!
Irina s-a apropiat.
— Ce mai faceți?
Au schimbat câteva vorbe, iar apoi femeia a spus, aparent întâmplător:
— Sora lui Radu vine foarte des la voi.
— Andreea?
— Da. A venit și ieri, în timpul zilei.
Irina s-a încruntat. Cu o zi înainte, atât ea, cât și Radu fuseseră la serviciu.
— Cred că ați confundat-o.
— Cum să o confund? O cunosc foarte bine. A scos singură o cheie și a descuiat ușa.
Irina a simțit un fior rece.
— Ce cheie?
Vecina a devenit stânjenită.
— Probabil cheia ei. Chiar m-am gândit că e frumos când rudele locuiesc aproape și se ajută.
Drumul spre casă l-a făcut aproape fără să simtă. În mintea ei se repetau doar două cuvinte: cheia ei.
Radu s-a întors după ora șapte. Irina îl aștepta în bucătărie, în fața unei căni de ceai rece.
— De ce stai pe întuneric? a întrebat el surprins.
Irina și-a ridicat privirea.
— I-ai dat Andreei o cheie de la apartament?