Am rezolvat singură toate actele.
Tot eu am semnat acordul pentru vânzare.
Tot eu am mers la instituții, am strâns documentele necesare și m-am întâlnit cu evaluatorul.
Era un băiat tânăr, cu ochelari.
A mers prin garaj cu ruleta, a examinat atent încăperea și m-a întrebat de câteva ori dacă era adevărat că acolo nu locuia nimeni.
Pe la jumătatea lui septembrie m-a sunat mătușa Elena.
— Nadia, Alex a trecut pe la mine. Întreabă dacă este adevărat că Strada Fabricii va fi construită. Spune că i-a povestit cineva din cooperativa de garaje.
Inima mi-a bătut atât de puternic, încât am încremenit.
— Este adevărat, mătușă.
— Și garajul tău intră în proiect?
— Da.
Mătușa a tăcut câteva clipe.
Apoi a întrebat cu grijă:
— Sunt bani mulți?
— Foarte mulți, mătușă Elena.
Au venit într-o sâmbătă dimineața.
Amândoi, fără să anunțe.
Și cu un tort.
Mirela ținea în mâini o cutie cu prăjitură cu miere, legată cu o panglică elegantă.
Purta o rochie frumoasă, de parcă venea la o sărbătoare importantă de familie.
Alexandru se pregătise și el.
Avea o geacă nouă, era proaspăt bărbierit și purta zâmbetul lui obișnuit, superior.
Doar că de data aceasta, în zâmbetul acela apăruse ceva ce nu mai văzusem.
O rugăminte.
Am deschis ușa și i-am poftit înăuntru.
Am pus ceainicul pe foc și am scos trei cești.
Erau din seturi diferite, pentru că nu aveam trei cești care să se potrivească.
— Nadia, începu Alexandru. Am auzit ceva despre Strada Fabricii. Se spune că se plătesc sume foarte mari.
— Se spune.
— Și cât îți oferă?
Mi-am coborât privirea spre mâinile lui așezate pe masa mea.
Palme late, degete puternice.
Exact ca ale tatălui nostru.
— Cinci milioane opt sute patruzeci de mii de lei.
Mirela l-a prins imediat de încheietură.
Alexandru a înghițit cu greutate.
— Dar asta înseamnă aproape de trei ori valoarea apartamentului!
— Chiar puțin mai mult de trei ori.
În clipa aceea, ceainicul s-a oprit cu un clic.
Am turnat apa în cești și am pus câte un pliculeț de ceai în fiecare.
Mâinile nu-mi tremurau.
Pe mine însămi mă surprindea liniștea mea.
— Nadia, ascultă-mă, se aplecă el spre mine. Am o propunere. Eu îți trec apartamentul de pe Strada Unirii, iar tu îmi plătești o compensație pentru garaj. Nu toată suma, desigur. Doar o parte, ca să fie corect pentru amândoi.
— Corect, am repetat încet.
— Evident. Tata nu avea cum să știe ce se va întâmpla în viitor. Dacă ar fi știut, probabil ar fi împărțit totul în mod egal.
— Când ai primit apartamentul prin testament, mi-ai propus să-l împărțim?
— Dar apartamentul este una, Nadia! Aici vorbim de aproape șase milioane!
— Iar când ai vândut mașina tatălui cu o sută treizeci de mii, mi-ai dat măcar un leu?
— Nu compara lucrurile! Este cu totul altceva!
— Atunci explică-mi care este diferența.
Mirela a intervenit imediat.
Vocea ei a rămas calmă și sigură, ca și cum își repetase argumentele de mai multe ori.
— Nadia, de ce tot revenim la supărările vechi? Acum discutăm despre o soluție echitabilă. Tatăl dumneavoastră a împărțit moștenirea fără să știe ce urma să se întâmple. Între timp, situația s-a schimbat. Nu este normal să analizăm din nou înțelegerea de atunci?
Nu i-am răspuns.
M-am ridicat, am mers în cameră și m-am întors după un minut cu tubul de carton.
Am scos planșa veche și am întins-o pe masă, între ceștile de ceai.
— Uită-te bine, Alex. Anul 2009. Și scrisul lui tata.
Alexandru s-a aplecat peste foaie.
Timp de câteva clipe a privit cartierele desenate, clădirea școlii și dreptunghiul verde al parcului.
Apoi ochii i s-au oprit asupra cuvintelor de jos.
I-am văzut buzele mișcându-se ușor.
A citit fără glas:
„Pentru Nadia. Mai rabdă.”
Alexandru s-a îndreptat încet.
Nu a spus nimic.
— Tata știa totul, am rostit. Știa de proiect de treisprezece ani și nu a spus nimănui. Nici ție, nici mie. Pentru că, dacă ai fi aflat mai devreme, nu ai mai fi venit doar de trei ori în patru ani. Ai fi apărut în fiecare zi. Iar tata știa asta.
Pe fața lui au apărut pete roșii.
Exact ca în copilărie, când era prins cu o minciună.
— Deci nu ai de gând să împarți banii?
— Nu.
— Nici măcar cu fratele tău?
— Fratele meu și-a vizitat tatăl bolnav de trei ori în patru ani. Fratele meu a vândut mașina lui preferată, a luat toți banii și nu mi-a lăsat nimic. Fratele meu a râs de mine la masa mătușii Elena, a numit moștenirea mea „șase sute de metri de rugină” și s-a batjocorit de darul tatălui nostru. Iar acum acest frate vine la mine cu un tort.
Pe marginea mesei se afla cutia cu prăjitura cu miere.
Era frumoasă, îngrijită și încă legată cu panglica.
Nici măcar nu o deschisesem.
— Ia-ți tortul, Alex.
Mirela s-a întins prima spre cutie.
A luat-o în tăcere de pe masă.
Alexandru s-a oprit în prag și m-a privit mult timp.
Pentru prima oară în viața noastră, în ochii lui nu mai vedeam superioritate.
Doar o nedumerire pierdută.
Nu putea să înțeleagă de ce un garaj neînsemnat, aflat la marginea unei zone industriale abandonate, ajunsese brusc să valoreze de trei ori mai mult decât apartamentul lui spațios.