Și nu înțelegea cum sora lui mai mare, obișnuită să tacă, să accepte și să cedeze, aceeași femeie care petrecuse zilnic patruzeci de minute pe drum într-un singur sens, reușise să rostească hotărât un cuvânt atât de scurt.
— Nu.
— Tata nu ar fi fost de acord cu asta, a spus el din prag.
— Tata și-a scris singur testamentul. Și știa foarte bine ce face.
Banii au intrat în contul meu în decembrie.
Toată suma.
Alexandru nu m-a mai sunat.
Din câte mi-a povestit mătușa Elena, le spune acum tuturor rudelor și cunoscuților că sora lui s-a îmbogățit pe neașteptate din moștenirea tatălui și că nu a fost în stare să-i dea nici măcar câțiva lei propriului frate.
M-au scos din grupul familiei.
Nici la următoarea aniversare a nepoatei nu m-au invitat.
Mătușii Elena i-am reparat acoperișul casei pe cheltuiala mea.
În cei patru ani, ea îi adusese tatălui meu lapte proaspăt de la țară.
Și nu acceptase niciodată bani pentru el.
Când i-am propus să plătesc reparația, a refuzat categoric.
Ne-am certat aproape două săptămâni până când am reușit, în cele din urmă, s-o conving.
Restul banilor i-am transferat într-un cont separat.
Deocamdată nu m-am atins de ei.
În februarie am plecat în orașul în care ajunsese mașina tatălui meu.
Colecționarul care o cumpărase a fost foarte surprins să mă vadă.
Dar nu a refuzat oferta.
Am răscumpărat mașina veche a tatălui.
Am plătit o sută cincizeci și cinci de mii de lei.
Cu douăzeci și cinci de mii mai mult decât primise Alexandru la vânzare.
Acum mașina tatălui se află în garajul soțului mătușii Elena.
Stă acolo, acoperită cu aceeași prelată veche.
Uneori merg la ea duminica.
Ridic ușa garajului, așez lângă mașină un scăunel de lemn și rămân pur și simplu acolo.
În jur miroase în continuare a ulei de motor și a praf.
Și, foarte puțin, a mere.