Am așezat încet furculița lângă cuțit, având grijă ca amândouă să fie perfect paralele.
— Alex, timp de patru ani am mers în fiecare zi la tata. Făceam patruzeci de minute într-un singur sens. Îi găteam, îi spălam hainele, îl însoțeam la medici și stăteam la cozi la farmacie pentru medicamente. Tu ai venit de trei ori.
— Iar începi să numeri, mormăi el. Eu am muncit, Nadia. Am soție, copii și probleme. Ție îți este mult mai ușor, doar locuiești singură.
— Mai ușor? Munceam de dimineață până la șase seara la brutărie. După aceea luam autobuzul și mergeam la tata. Acolo mă așteptau cina, medicamentele la ore fixe, curățenia și spălatul. Ajungeam acasă aproape de zece. O mie patru sute de zile, Alex. Știu și eu să număr. Tu ai venit de trei ori și acum vorbești despre cât de nedrept a împărțit tata bunurile.
La masă s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Irina continua să zgârie cu degetul crema de pe tort.
— Sunt fiul lui! ridică Alexandru vocea. Singurul lui fiu, dacă ai uitat!
— Iar eu sunt singura lui fiică. Cea care a avut grijă de el. Și tot tu ai vândut mașina tatălui. Ai luat o sută treizeci de mii și nu mi-ai dat nici măcar un leu.
— Mașina era a lui!
— Mașina era în garajul meu. Conform testamentului, garajul și tot ce se afla înăuntru mi-au revenit. Am acceptat să o dau pentru că mi-ai spus: „Asta și-ar fi dorit tata”.
Mătușa Elena și-a apăsat palma pe masă.
— Ajunge! Opriți-vă amândoi! Nu vă certați în fața copilului.
Alexandru s-a ridicat brusc, și-a împins scaunul și a ieșit pe balcon.
Mirela s-a dus imediat după el.
Eu am rămas să o ajut pe mătușa Elena să strângă masa și să spele vasele.
În drum spre casă, ultimele cuvinte ale tatălui mi-au revenit iar și iar în minte.
„Mai rabdă”.
A trecut încă o jumătate de an.
Am răbdat, deși nu înțelegeam ce anume trebuia să aștept.
La sfârșitul lui august, am găsit în cutia poștală o scrisoare.
Un plic simplu stătea între pliantele magazinelor și facturile de întreținere.
Aproape că l-am aruncat împreună cu reclamele.
Pe el scria: „Direcția de urbanism și arhitectură”.
Înăuntru erau două foi.
Prima era o înștiințare oficială prin care eram informată că terenul de pe Strada Fabricii, aflat în cooperativa de garaje „Motor”, fusese inclus în zona destinată unei dezvoltări urbane complexe.
Pe a doua foaie se afla oferta de cumpărare a proprietății.
Am citit documentul cu atenție.
Apoi l-am citit încă o dată.
M-am așezat pe scaun.
Și l-am parcurs pentru a treia oară.
Zona industrială de dincolo de calea ferată — aceea cu drumuri murdare, depozite și garduri de beton — urma să fie transformată complet.
Acolo se planificase construirea unui cartier modern.
Blocuri de locuințe, o școală, un cabinet medical și un mic parc verde.
Terenurile urmau să fie cumpărate de la proprietarii actuali la valoarea de piață.
Pentru cei șase sute de metri ai mei de pe Strada Fabricii se ofereau cinci milioane opt sute patruzeci de mii de lei.
Cinci milioane opt sute patruzeci de mii.
Apartamentul cu trei camere de pe Strada Unirii, primit de Alexandru, valora aproximativ două milioane.
Poate puțin mai mult, dacă se lua în calcul renovarea.
Stăteam în bucătărie cu actele în mâini când mi-am amintit brusc de tubul de carton.
Cel pe care îl adusesem din garaj cu opt luni înainte.
L-am scos din dulap, am desfăcut cu grijă elasticul și am întins hârtia de calc pe masa din bucătărie.
Am pus câte o cană pe fiecare colț, ca să nu se strângă la loc.
Abia atunci am înțeles ce era desenat acolo.
În fața mea se afla o parte din planul general de dezvoltare a orașului.
Era exact zona de dincolo de calea ferată.
În locul depozitelor vechi și al centralei termice, pe desen apăreau blocuri de locuințe, o școală și o suprafață verde destinată unui parc.
În partea de jos era trecut anul: 2009.
Pe toată foaia se vedeau însemnările tatălui meu, simbolurile pe care le folosea și urmele de creion lăsate atunci când apăsa mai tare la colțurile liniilor.
Iar jos, în dreapta, aproape de marginea foii, erau scrise cu litere mici câteva cuvinte:
„Pentru Nadia. Mai rabdă.”
Tata lăsase mesajul cu paisprezece ani în urmă.
Cu paisprezece ani înainte de ziua în care aveam să-l văd.
Am stat în fața planșei desfăcute și am început să plâng.
Nu plânsesem atât nici măcar la înmormântarea tatălui.
Atunci nu-mi permisesem să mă prăbușesc.
Toți aveau nevoie de ceva: trebuia să întâmpin rudele sosite, să torn băuturi, să ajut la organizarea mesei de pomenire și să verific dacă erau suficiente scaune.
Acum eram singură.
Nimeni nu-mi cerea nimic.
Nimeni nu mă împiedica să plâng.
Tata nu-mi lăsase doar un garaj vechi.
Îmi lăsase terenul.
Și păstrase acest secret timp de treisprezece ani, fără să spună nimănui ce bănuia.
Înțelegea foarte bine că între apariția unui proiect pe hârtie și realizarea lui se puteau scurge mulți ani.
Între „a promite” și „a apuca să vezi” se află uneori o viață întreagă.
Și nu toți oamenii ajung să vadă împlinit ceea ce au plănuit.
Am hotărât să nu spun nimănui nimic.
Nici mătușii Elena, nici verișoarei Lia.