Într-un dulăpior aflat sub bancul de lucru am descoperit un tub de carton.
Înăuntru era un sul de hârtie de calc, legat cu un elastic simplu, de farmacie.
L-am desfăcut puțin și am văzut linii fine, cifre și scrisul familiar al tatălui.
Era limpede că aveam în față un desen tehnic, însă nu am reușit să înțeleg ce reprezenta.
Am rulat din nou foaia, am pus-o în tub și l-am aruncat în geantă, lângă clești.
În următoarele opt luni, tubul a stat liniștit în dulapul meu.
Alexandru a apărut într-o zi fără să mă anunțe.
Mașina lui mare s-a oprit chiar lângă garaj.
A coborât, a privit Strada Fabricii, drumul prăfuit, gardurile de beton și porțile acoperite de rugină, apoi a fluierat lung.
— Ei, da… ce loc! Nu cred că tata a vrut intenționat să te jignească, Nadia. Dar cam asta a ieșit.
— Eu sunt mulțumită.
— Uită-te la acoperiș! Plouă prin el. Tabla e ruginită până la capăt. Șase sute de metri de teren pustiu, dincolo de calea ferată. Cine ar avea nevoie de asemenea „avere”?
A ocolit clădirea, a băgat capul înăuntru și a observat mașina acoperită.
A ridicat un colț al prelatei.
— Uite că încă mai e aici!
De atunci, discuția a prins viteză.
Alexandru a început să-mi explice că se interesase deja de prețul unor asemenea mașini. Spunea că pentru un exemplar bine păstrat se puteau obține o sută douăzeci sau chiar o sută treizeci de mii de lei.
Găsise chiar și un cumpărător: un colecționar dintr-un oraș din apropiere.
Potrivit lui, mai rămânea doar să stabilim vânzarea, iar banii să-i împărțim în mod egal.
— Mașina se află în garajul meu, Alex.
— Dar i-a aparținut tatălui.
— Iar garajul îmi aparține mie. La fel și tot ce se află înăuntru. Așa scrie în testament.
M-a privit cu expresia lui dintotdeauna.
O țineam minte încă din copilărie.
Alexandru era cu patru ani mai mic decât mine, dar se purtase mereu ca și cum el ar fi fost fratele mai mare, mai deștept și mai priceput, iar eu doar o fată naivă care se amesteca în lucruri ce nu o priveau.
— Nu fi zgârcită, Nadia. Trebuie să-mi hrănesc copiii.
— Tu ai primit un apartament cu trei camere pe Strada Unirii. Valorează aproape două milioane.
— Și ce-i cu asta?
— Eu am primit un garaj cu acoperișul găurit. Și chiar și așa ai venit să iei ultimul lucru care a mai rămas de la tata.
Alexandru s-a întors brusc, s-a urcat în mașină și a trântit portiera.
Prin geamul coborât mi-a strigat:
— Atunci vinde-l singură! Să vedem cât îți oferă cineva pentru rabla aia!
Trei zile mai târziu m-a sunat Mirela, soția lui.
Vorbea calm și egal, ca și cum își repetase discursul înainte.
— Nadia, haideți să rezolvăm totul pașnic. Cumpărătorul este gata să plătească o sută treizeci de mii. Jumătate vă revine dumneavoastră, jumătate nouă. Până la urmă, Alex a fost și el fiul tatălui dumneavoastră. Ar trebui să-i rămână ceva ca amintire.
Ca amintire.
Trei vizite în patru ani.
Și totuși, până la urmă, am cedat.
Nu atât în fața lui Alexandru, cât în fața propriilor îndoieli.
Nu aveam permis de conducere. Nu înțelegeam nimic din motoare. Nu intenționam să mă ocup de restaurarea unei mașini vechi.
Automobilul ocupa aproape tot garajul și nu-mi era de folos la nimic.
Colecționarul a venit cu o platformă auto.
A cercetat mult timp mașina din toate unghiurile, a dat admirativ din limbă și a spus de mai multe ori că aproape nu mai existau exemplare asemănătoare într-o stare atât de bună.
Banii i-a primit Alexandru.
Toți, până la ultimul leu.
Mie nu mi-a dat nimic.
— Asta și-ar fi dorit tata, mi-a spus la telefon.
Am închis și am rămas multă vreme la masa din bucătărie.
În fața mea se afla un șervețel obișnuit.
L-am împăturit cu grijă în patru, apoi l-am deschis și am început să-l împăturesc din nou.
În luna mai, mătușa Elena a organizat o petrecere pentru împlinirea vârstei de cinci ani a nepoatei ei, Irina.
La masă s-au strâns zece persoane.
De dimineață, mătușa se ocupase de plăcinte, în cuptor se rumenea puiul, iar pe masă se afla un borcan mare cu compot de vișine făcut în casă.
Am venit cu un tort și cu un cadou pentru sărbătorită: o bicicletă cu trei roți.
Alexandru a adus o sticlă de băutură.
Pe la jumătatea mesei, conversația s-a întors, ca de obicei la reuniunile de familie, la tatăl nostru.
— Toată viața și-a petrecut-o deasupra planșelor, oftă mătușa Elena. Dar cunoștea orașul mai bine decât propria locuință. Știa orice intersecție, orice străduță și fiecare colțișor.
Alexandru a zâmbit batjocoritor, s-a așezat mai comod și și-a ridicat paharul.
— Orașul îl știa, nu zic nu. Dar moștenirea nu a fost în stare s-o împartă cum trebuie. Surorii mele i-a lăsat un garaj în mijlocul zonei industriale.
S-a întors spre mine.
— Apropo, Nadia, ai mai fost pe acolo după ce ai primit actele?
— Am fost.
— Și? Ți-a fost de folos cadoul?
— Deocamdată stă acolo.
— Stă! a izbucnit el în râs, atrăgând privirile tuturor. Șase sute de metri de rugină! Asta da moștenire generoasă!
Mirela și-a dus mâna la gură și a chicotit.
Verișoara noastră, Lia, și-a coborât privirea în farfurie.
Mătușa Elena și-a strâns buzele nemulțumită.