— Apropo, ce vrei să-ți cumpăr de ziua ta? Nu vreau să aleg iar ceva nepotrivit.
— Fă-mi o surpriză, zâmbi Elena.
În mintea ei apăru imediat cutia albastră de catifea.
— Măcar dă-mi un indiciu, insistă Radu. Bijuterii? Haine? Poate o altă călătorie?
— O bijuterie, răspunse ea fără să se gândească prea mult. Ceva foarte frumos și neobișnuit.
Radu păru sincer surprins.
— Bijuterie? Tu spuneai mereu că pietrele scumpe sunt bani aruncați.
— Pur și simplu mi s-a făcut poftă de una, răspunse Elena încet, întorcându-se spre fereastră.
Ziua ei de naștere era la jumătatea lunii ianuarie. Radu insistă să sărbătorească într-un restaurant elegant. Invitară rude, câțiva prieteni apropiați și, desigur, pe Mirela.
Aceasta anunță că va întârzia puțin și îi rugă să înceapă fără ea.
Seara părea perfectă. Candelabrele răspândeau o lumină blândă, muzica era liniștită, mesele aranjate cu gust, iar urările și discuțiile vesele creau o atmosferă de sărbătoare.
Elena își alesese cea mai spectaculoasă rochie: catifea bleumarin, umerii dezgoliți și o croială elegantă. Rochia părea făcută anume pentru colierul cu safire.
Își imagina pietrele albastre strălucind la gâtul ei și abia își ascundea zâmbetul.
Oaspeții ridicau paharele, îi ofereau cadouri și îi spuneau cuvinte calde. În cele din urmă, se ridică Radu.
Vorbi mult despre iubirea lui pentru soție, despre recunoștința pe care i-o purta pentru familie și pentru fiica lor. O privea drept în ochi, cu o tandrețe atât de convingătoare, încât câțiva invitați se emoționară până la lacrimi.
Apoi scoase de sub masă o cutie frumoasă, împachetată în hârtie argintie.
Inima Elenei începu să bată nebunește.
Totuși, forma cutiei era diferită. Ea își amintea de cutia lungă, iar în fața ei se afla una pătrată.
„Probabil a mutat bijuteriile în altă cutie”, își spuse.
Cu mâinile tremurând, rupse hârtia și ridică capacul.
Pentru câteva secunde, lumea din jur se opri.
Vocile se transformară într-un murmur îndepărtat.
În cutie se afla, într-adevăr, un set de bijuterii scump. Dar nu acela pe care îl aștepta.
Pe catifeaua neagră se odihneau piese masive din aur galben. Elementul central era un șarpe. Colierul greu reprezenta trupul lui încolăcit, iar capul, cu doi ochi mici de rubin, se unea cu coada lângă închizătoare.
Brățara repeta aceeași formă. Setul avea și un inel.
Bijuteriile erau scumpe, extravagante și stridente. Nu aveau însă nimic din finețea care o impresionase la setul cu safire.
Invitații scoaseră exclamații de admirație.
— Ce frumusețe!
— Ce cadou minunat!
— Radu, ești extraordinar!
Elena zâmbea înțepenită.
Avea impresia că șarpele de aur i se încolăcise deja în jurul gâtului și o strângea încet.
În fața ochilor îi apăreau celelalte bijuterii: aurul alb, safirele întunecate și delicatețea lucrăturii.
Deodată și le imagină pe gâtul altei femei. Pe gâtul subțire al unei femei care avea, lângă claviculă, o aluniță pe care Elena o recunoștea prea bine.
Safirele ar fi scos în evidență culoarea ochilor Mirelei.
Elena simți un frig cumplit în interior.
Asemenea bijuterii nu erau cumpărate la întâmplare. Designul era prea neobișnuit, pietrele prea atent alese, iar întregul set dovedea că cineva se gândise la o femeie anume.
Era un cadou ales cu dragoste.
Șarpele de aur era scump, impunător și menit să impresioneze. Dar nu avea nimic personal. Părea cumpărat doar pentru ca soția să primească un dar spectaculos în fața invitaților.
Restul petrecerii trecu pentru Elena ca prin ceață. Zâmbea, mulțumea și răspundea la întrebări, însă înăuntru se sfâșia.
Voia să smulgă bijuteriile, să le arunce pe podea și să strige. Totuși, continua să joace rolul femeii fericite.
Mirela sosi arătând uluitor. Purta o rochie de seară într-o nuanță adâncă de prună. Glumea, râdea și ținea toasturi emoționante pentru fericirea îndelungată a prietenei ei.
Nu îl privi nici măcar o dată pe Radu.
Nici el nu îi căuta ochii.
Se purtau impecabil. Atât de impecabil, încât Elena se simțea și mai rău. Avea impresia că asista la o piesă repetată cu grijă, al cărei adevărat sens îl înțelegea doar ea.
Totuși, în sufletul ei mai rămăsese o speranță firavă.
„Poate mă înșel. Poate setul cu safire este încă în dulap. Poate nici măcar nu era destinat Mirelei. Poate mi-am imaginat totul.”
În dimineața următoare, după ce Radu ieși pe ușă, Elena alergă la dulap. Aduse scaunul, deschise raftul de sus și începu să caute cutia albastră.
Nu era acolo.
Verifică hainele, rafturile vecine și sertarele. Nimic.
Setul dispăruse.
Ultima ei speranță se risipi fără zgomot.
Elena nu țipă și nu izbucni în plâns. Rămase doar nemișcată în mijlocul dormitorului, cu un gol asurzitor în piept.
Apoi amintirile se legară între ele într-o imagine îngrozitoare: întârzierile permanente ale lui Radu, weekendurile petrecute la birou, oboseala pe care o pusese pe seama muncii, refuzul lui de a vorbi despre serviciu, cercelul Mirelei de sub masă, angajarea ei în aceeași companie și povestea veche despre Cătălin, care încercase să-și ascundă trădarea sub pretextul respirației artificiale.