Parcă ridica între ei un pod, scândură cu scândură, între două maluri îndepărtate. Cu grijă, fără grabă, dar cu o siguranță constantă.
Într-o zi, Elena și-a dat seama că putea avea încredere în el. Lângă Radu nu simțea neliniște, ci pace, stabilitate și siguranță.
La nunta lor, Mirela plânsese în hohote. Rimelul i se întinsese pe obraji, însă ea continua să râdă fericită.
— Elena mea dragă! Cât de fericită sunt pentru tine! spusese, strângând mireasa în brațe.
Apoi se întorsese spre Radu și îl amenințase în glumă cu degetul, ale cărui unghii erau vopsite într-un roșu aprins.
— Să ai grijă de ea mai bine decât de ochii din cap! Altfel, următoarea noastră discuție serioasă va avea loc la înmormântarea ta!
Toți invitații râseseră. Pe atunci, vorbele ei păreau doar o glumă născută din dragostea pentru prietena ei.
Trecuseră aproape șase ani de căsnicie. Daria împlinise trei ani.
Elena se afla încă în concediu de creștere a copilului, deși începea să simtă tot mai des dorul de serviciu. Îi lipseau întâlnirile, problemele complicate, responsabilitatea și sentimentul că era valoroasă și în afara casei.
Fiica ei era, desigur, cea mai importantă ființă din lume. Totuși, uneori voia să se simtă din nou nu doar mamă și soție, ci și profesionistă.
Radu o convingea mereu să nu se grăbească.
— Elenuța, de ce ai nevoie acum de serviciu? o întreba, sărutând-o pe creștet. Avem bani suficienți. Stai cu Daria și bucură-te de copilăria ei. Anii aceștia nu se mai întorc. Eu voi munci pentru amândoi.
Și chiar muncea.
Pleca dimineața devreme și se întorcea târziu. De multe ori mergea la birou și în weekend. Cu timpul, oboseala i se așezase permanent pe chip, iar sub ochi îi apăruseră cearcăne.
Dar de îndată ce își vedea soția și fiica, se însuflețea și devenea din nou soțul și tatăl atent pe care Elena îl știa.
Cel puțin așa părea.
Călătoria în Grecia fusese prezentată drept un dar pentru „fetele lui”. Ele aveau să se odihnească, iar el urma să lucreze și să câștige mai mulți bani înainte de Anul Nou.
Mirela o vizita des pe Elena, mai ales când Radu nu era acasă. Aducea prăjituri făcute în casă, povestea noutăți, bârfe și problemele ei. După plecarea ei, în apartament rămânea mult timp parfumul fin și ușor provocator pe care îl folosea.
Uneori îi plăcea să vorbească despre bărbați.
— Am fost căsătorită de două ori, Eleno, spunea ea, întinsă pe canapea cu o cană de ceai în mână. Crede-mă, am învățat câte ceva. Niciodată să nu-i prezinți soțului prea des prietenele tale necăsătorite. Chiar dacă una dintre ele sunt eu. Bărbații sunt imprevizibili. Azi e un familist model, mâine începe să privească în jur. Prietenia și familia nu trebuie amestecate.
— Nu mai spune prostii, râdea Elena, strângând jucăriile Dariei. Radu te cunoaște de atâția ani. E complet relaxat în preajma ta.
— Exact. Prea relaxat, răspundea Mirela enigmatic. Iar uneori tocmai asta e periculos.
Apoi devenea visătoare.
— Știi ce-mi doresc cu adevărat? O fetiță. Rareș e deja adolescent, aproape bărbat. Eu aș vrea o fetiță mică, să-i fac codițe, să-i cumpăr rochițe și fundițe.
— Și ce te împiedică?
— Nu există candidat potrivit pentru rolul de tată. Bărbații buni se găsesc foarte greu. Radu al tău e o excepție. Și tata a fost un om minunat. Despre ceilalți nici nu vreau să vorbesc.
Într-o zi, Elena observă că Mirela purta cercei noi. Erau eleganți, cu diamante mici, și păreau extrem de scumpi.
— De unde ai asemenea cadouri? întrebă ea. Cine ți le-a dat?
Mirela flutură nepăsătoare din mână. Pietrele străluciră în lumina soarelui.
— Nimic important. Cadouri, fleacuri frumoase, încercări de a mă impresiona. Nu e nimic serios. Nici sentimente adevărate, nici planuri de viitor.
Curând plecă, lăsând în urmă o ceașcă goală, un șervețel mototolit și senzația că nu spusese totul.
În ajunul plecării, Elena își împacheta ultimele lucruri. Își aminti de un fular călduros, potrivit pentru serile mai răcoroase. Ar fi trebuit să fie pe raftul de sus al dulapului.
Aduse un scaun, se urcă și începu să caute printre puloverele împăturite. Degetele îi atinseră un obiect tare, învelit într-o bucată de material.
Îl scoase cu grijă.
Era o cutie lungă, acoperită cu catifea albastru-închis, atât de întunecată încât părea aproape neagră.
Inima începu să-i bată mai repede. Elena ridică puțin capacul și rămase nemișcată.
În cutie se afla un set de bijuterii uluitor: cercei, colier, brățară și inel. Toate erau din aur alb, iar în centru aveau safire mari, de un albastru adânc.
Pietrele păreau să fi înghițit frumusețea unui cer de noapte. Fiecare curbă a metalului și fiecare detaliu dovedeau un gust rafinat și o atenție deosebită pentru femeia căreia îi fusese destinat setul.
Prețul trebuia să fie uriaș.
„Pentru ziua mea!”, își spuse Elena, simțind că i se umple pieptul de bucurie. „Radu mi-a pregătit o surpriză. Ce soț minunat am!”
Închise repede cutia. Se simți chiar puțin vinovată că descoperise din întâmplare secretul lui. Înfășură din nou obiectul și îl puse exact în locul în care îl găsise.