Razele palide ale soarelui de iarnă pătrundeau prin fereastră, se frângeau în muchiile unei vaze de cristal și împrăștiau pe pereții bucătăriei pete aurii de lumină. Dincolo de geam, orașul era înghițit de agitația cenușie dinaintea Anului Nou, iar în încăpere, în ciuda soarelui, plutea o răcoare apăsătoare.
— Ce noroc pe tine, Elenuța, spuse prietena ei cu un zâmbet blând, în spatele căruia se ascundea o urmă de invidie. Soțul tău te răsfață ca pe o prințesă. Să-și trimită nevasta o săptămână întreagă în Grecia, tocmai iarna! Unele femei doar visează la așa ceva.
Mirela vorbea cu o voce caldă, aproape mângâietoare, dar în tonul ei se simțea ceva rece. Elena nu răspunse imediat. Continua să împăturească hainele din valiza deschisă, netezind cu grijă fiecare bluză.
— Da, Radu se străduiește, spuse ea în cele din urmă. Se străduiește foarte mult.
Și era adevărat.
Soțul ei rămânea în orașul rece, printre clădiri cenușii, ambuteiaje și aer greu, în timp ce Elena pleca la mare împreună cu fiica lor de trei ani, Daria.
Radu voia ca „fetele lui”, cum le numea cu tandrețe, să se bucure de soare, de aerul sărat și de plimbările pe țărm, fără să se gândească la nimic.
El, în schimb, urma să lucreze aproape fără zile libere.
Vorbea despre asta atât de liniștit și convingător, încât Elena ajunsese să creadă că programul lui istovitor era doar o altă formă de grijă. Din când în când, totuși, în sufletul ei apăreau întrebări cărora prefera să nu le dea glas.
— Of, suspină Mirela, așezându-se mai comod. Mi-ar prinde și mie bine să plec undeva. Măcar pentru câteva zile. Sunt epuizată, simt că mi se învârte capul de la aceeași viață.
— Atunci vino cu noi, Mirela, îi propuse Elena, ridicându-și privirea din valiză.
Se uită în ochii căprui ai prietenei sale. În ei se amestecau mereu ironia, vioiciunea și o tristețe pe care femeia încerca să o ascundă.
Mirela izbucni în râs. Avea un râs cristalin, asemenea clinchetului unor pahare subțiri.
— Sigur, îmi fac bagajele chiar acum! Dar cine să-mi plătească o asemenea vacanță? Eu nu am un Radu care să-și trimită soția la mare în toiul iernii. Eu ajung cel mult o dată pe lună la solar și și atunci încerc să nu cheltuiesc prea mult. Viața mea e mult mai banală: serviciu, metrou, apartament și seriale seara.
Elena zâmbi cu înțelegere.
Se cunoșteau încă din copilărie, de pe vremea când lumea li se părea uriașă, deși se întindea doar până la curtea blocului în care crescuseră împreună.
Mirela fusese dintotdeauna o fire ușoară, capabilă să meargă înainte cu o siguranță care părea de nezdruncinat. Avea impresia că, mai devreme sau mai târziu, orice problemă se rezolva singură.
Se măritase imediat după terminarea liceului. Alesul ei fusese Cătălin, pe care atunci îl numea iubirea vieții sale.
La început, relația lor semăna cu un roman tumultuos: declarații aprinse, certuri, împăcări, gelozie și pasiune. Din căsnicia lor se născuse Rareș.
După trei ani însă, fericirea s-a spulberat într-un scandal uriaș.
Într-o zi, Mirela își surprinsese soțul în brațele unei vecine din apartamentul comun. Cătălin încercase să se apere cu o explicație absurdă: susținea că îi făcea femeii respirație artificială.
Povestea devenea cu atât mai ridicolă cu cât cei doi erau aproape dezbrăcați, deși afară era o iarnă aspră.
Mai târziu, Mirela obișnuia să repete întâmplarea ca pe o anecdotă amuzantă. Râdea cel mai tare dintre toți, dar Elena știa că, dincolo de glume, se ascundea o rană veche care nu se închisese niciodată pe deplin.
După divorț, Mirela își revenise destul de repede. Își continuase studiile, își crescuse fiul și încercase să-și refacă viața.
Apoi apăruse Mihai, un bărbat serios și înstărit, care o curtase elegant și chiar îi cumpărase un apartament, trecându-l direct pe numele ei. Pentru el, gestul era dovada intențiilor sincere.
Nici cea de-a doua relație nu rezistase însă.
Elena nu știa exact ce se întâmplase. Mirela spunea doar că între ei lipsise sentimentul adevărat, acea apropiere profundă la care visase mereu.
În perioada aceea, Elena era absorbită de studii și de carieră. Muncea mult, avansa rapid și ajunsese să conducă un departament important al unei companii mari.
Acolo îl cunoscuse pe Radu.
Era un angajat tânăr, energic și talentat, care se făcea remarcat printre ceilalți. La început, el o privea pe ascuns, fără să aibă curajul să-i arate că o place.
Abia după ce obținuse primele succese profesionale, Radu îndrăznise să o invite în oraș.
Nu alesese un restaurant scump, nu făcuse promisiuni grandioase și nu pregătise vreun gest romantic spectaculos. Îi propusese pur și simplu să bea o cafea împreună.
Sinceritatea lui o surprinsese plăcut pe Elena.
Relația lor nu fusese plină de scene dramatice, gelozie chinuitoare sau pasiuni explozive. Totul se construise lent și liniștit.
Radu era atent, răbdător și delicat. Îi aducea flori fără motiv, doar pentru că văzuse un buchet frumos și își amintise de ea. Îi cumpăra cărțile pe care voia de mult să le citească. Nu o grăbea niciodată și îi respecta limitele.