În jurul prânzului, m-am urcat în mașină și am plecat spre grădinița Dariei.
Am parcat pe partea cealaltă a străzii, într-un loc din care vedeam perfect intrarea principală, dar eram suficient de departe încât să nu atrag atenția.
Conform programului obișnuit, Ioana trebuia să ajungă la ora trei.
Când ușile s-au deschis și copiii au început să iasă, însoțiți de educatoare, aproape că nu mai respiram.
Numai că persoana care s-a îndreptat spre Daria nu era Ioana.
Mi-am înfipt degetele atât de tare în volan, încât încheieturile mi s-au albit.
— Ce naiba…? am șoptit. Nu. Nu poate fi adevărat.
Bărbatul care o luase pe fiica mea de mână era Radu.
Asistentul personal al Ioanei.
Era mai tânăr decât ea cu câțiva ani, probabil cinci sau șase. Un bărbat îngrijit, mereu zâmbitor, pe care îl observasem din când în când în fotografiile de la evenimentele companiei. Îi văzusem chipul în fundalul unor filmări făcute la birou și îi auzisem numele pomenit în câteva conversații despre serviciu.
Atât.
Cel puțin asta crezusem până atunci.
Am scos telefonul din buzunar și am început să fac fotografii. Îmi tremurau atât de tare mâinile, încât cu greu reușeam să țin aparatul nemișcat.
O parte din mine voia să sară imediat din mașină, să alerge spre el și să-l îndepărteze de fiica mea.
M-am forțat să rămân pe loc.
Aveam nevoie de dovezi.
Trebuia să înțeleg întreaga situație înainte să fac ceva ce nu mai putea fi reparat.
Radu a condus-o pe Daria până la un sedan argintiu. După ce au plecat, am pornit motorul și i-am urmărit.
Am păstrat intenționat două mașini între noi, ca să nu mă observe.
Inima îmi bătea nebunește.
Rațiunea încerca să-mi spună că trebuie să existe o explicație normală. Poate că Ioana avusese o urgență. Poate că Radu îi făcea doar un serviciu.
Dar ceva din mine refuza să creadă asta.
Un instinct apăsător îmi spunea că lucrurile nu erau deloc atât de nevinovate.
Au mers direct spre clădirea de birouri din Piața Victoriei, unde lucra Ioana.
Radu a intrat în parcarea subterană. A coborât, a prins-o din nou pe Daria de mână și au pornit împreună spre lifturi, cu naturalețea unor oameni care făcuseră asta de multe ori.
Am rămas în mașină.
Cinci minute.
Apoi zece.
În cele din urmă, nu am mai rezistat.
Am intrat în clădire pe la recepția principală.
Ziua de lucru se apropia de sfârșit, iar cei mai mulți angajați plecaseră deja. În holul imens rămăseseră doar câteva persoane care își terminau treaba și o echipă de curățenie care pregătea spațiile pentru dimineața următoare.
Atunci am văzut-o.
Daria stătea singură pe unul dintre scaunele moderne și incomode din hol. Își ținea la piept ursulețul de pluș preferat.
Când m-a zărit, chipul i s-a luminat.
— Tati!
M-am așezat în genunchi în fața ei și am încercat din toate puterile să par calm.
— Bună, puiule, am spus cât mai firesc. Unde este mami? Dar domnul care te-a adus?
Fără nicio ezitare, Daria a arătat spre o ușă închisă de la capătul coridorului.
— Sunt acolo. Mi-au spus să-i aștept aici și să fiu cuminte.
Am sărutat-o ușor pe frunte.
— Rămâi aici, bine? Mă întorc imediat. Să nu pleci nicăieri.
A dat solemn din cap.
— Bine, tati.
Am început să merg spre ușa închisă.
Simțeam că picioarele îmi erau făcute din plumb. Fiecare pas devenea mai greu decât cel de dinainte.
O parte din mine se ruga să nu găsească nimic dincolo de acea ușă.
Îmi doream să mă pot întoarce, să o iau pe Daria de mână, să mergem acasă și să mă conving că totul fusese o greșeală îngrozitoare.
Dar știam că nu mai puteam fugi.
Era prea târziu.
Adevărul se afla la doar câțiva pași.
Am tras aer adânc în piept, am apăsat încet clanța și am deschis fără să bat.
După ce am intrat, am închis ușa în urma mea. Nu voiam ca Daria să vadă sau să audă ce urma să se întâmple.
Priveliștea din fața mea mi-a distrus ultima urmă de speranță.
Ioana și Radu se sărutau.
Pentru câteva secunde interminabile, timpul s-a oprit.
Niciunul dintre noi nu s-a mișcat.
Amândoi mă priveau cu expresia unor oameni prinși făcând ceva ce nu mai putea fi explicat. Pe chipurile lor se vedeau aceeași spaimă și aceeași panică.
Am făcut încet câțiva pași spre Radu.
Vocea care mi-a ieșit din gură nu părea a mea. Era joasă, rece și periculos de calmă.
— Ce naiba faci cu soția mea? l-am întrebat. Și cine ți-a dat dreptul să-i ceri fiicei mele să-ți spună „tati”?
Radu și-a coborât imediat privirea.
Se uita la podea de parcă ar fi găsit acolo ceva extraordinar de interesant.
Nu a rostit niciun cuvânt.
Ioana a pălit.
S-a întors brusc spre el.
— Radu… a șoptit. Ce i-ai spus? Ce ai făcut?
Am râs amar.
— Nu te preface că nu știai.
M-a privit cu ochii plini de lacrimi, însă am continuat înainte să poată răspunde.
— În fiecare zi l-ai lăsat să o ia pe Daria de la grădiniță. I-ai permis să petreacă timp cu ea. A plimbat-o prin oraș, a dus-o la grădina zoologică și a intrat în casa noastră când eu nu eram acolo. Iar acum aflu și că te culci cu el?
— Andrei, te rog…
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji.