— Desigur! a preluat ea imediat. Teatrul este un loc sfânt! Acolo nu există nimic josnic!
— Atunci este puțin ciudat că, în perioada în care ați lucrat la casa de bilete, ați primit de două ori mustrare pentru că vindeați invitații unor cunoștințe, ocolind casa.
Elena a încremenit.
— Mi-a povestit doamna Mariana, de la fostul dumneavoastră departament de personal, am adăugat.
Soacra mea a rămas fără aer.
Mâna i s-a smucit.
O bucată de hering i-a alunecat de pe furculiță și a aterizat direct pe bluza ei perfect apretată.
— Este o minciună! a urlat ea, înșfăcând un șervețel. Bârfe! Intrigi puse la cale de oameni invidioși!
A început să frece pata grasă, dar nu a făcut decât să o întindă și mai mult.
În clipa aceea, Elena semăna izbitor cu o găină jumulită, convinsă că ceilalți sunt pur și simplu incapabili să-i admire coada de păun.
La zgomotul din bucătărie a venit Miti.
Motanul meu bătrân.
Era inteligent, liniștit și foarte răbdător.
Îl suporta pe Andrei doar pentru că mă iubea pe mine.
Miti s-a apropiat de soțul meu și a mieunat încet, sperând să primească o bucățică de mâncare.
Andrei, iritat de întreaga scenă și mai ales de bluza pătată a mamei lui, l-a împins brusc cu piciorul.
— Pleacă de aici! Și așa este plin tot apartamentul de părul tău! Nu se mai poate respira!
Miti s-a izbit cu partea laterală de frigider, apoi s-a ascuns lângă calorifer, șuierând speriat.
Atunci s-a schimbat totul.
În bucătărie s-a lăsat tăcerea.
Nu o simplă pauză.
Ci o tăcere grea, compactă, de parcă între noi fusese ridicat un zid de beton.
În mine s-a stins definitiv ceva.
Până atunci, undeva, în cel mai ascuns colț al sufletului, mai rămăsese puțină milă.
Pentru Andrei, atât de slab.
Pentru ridicola Ioana.
Chiar și pentru Elena.
Acum nu mai era nimic.
Doar o claritate rece, perfectă.
M-am apropiat de masă.
Am luat farfuria cu salată din fața lui Andrei.
Apoi am răsturnat tot conținutul în coșul de gunoi.
— Afară.
Andrei a clipit.
— Ce?
— Afară din apartament. Toți trei.
A încercat să zâmbească.
— Oana, hai, nu exagera. Toată lumea este tensionată. L-am atins din greșeală pe motan. Putem discuta calm…
— Afară! am repetat atât de tare, încât Ioana a tresărit. Aveți cinci minute.
Elena s-a ridicat imediat.
— Nu ai niciun drept să-l dai afară pe Andrei! El locuiește aici! Este soțul tău! Casa lui! O să mergem în instanță și…
— Luați loc, Elena, am întrerupt-o. La capitolul legislație vă dau nota doi.
A deschis gura, dar nu a mai apucat să spună nimic.
— Andrei nu are domiciliul permanent în acest apartament. Înregistrarea lui temporară a expirat acum trei zile. Eu am ales să nu o prelungesc.
Andrei s-a întors brusc spre mine.
— Ce?
— Voiam să-ți pregătesc o mică surpriză. A ieșit chiar mai bine decât speram.
— Oana…
— Apartamentul l-am cumpărat cu doi ani înainte să ne căsătorim. Renovarea am plătit-o integral eu. De la gresia din baie până la ultimul întrerupător. Am păstrat toate facturile, chitanțele și extrasele bancare.
M-am uitat la Elena.
— Și încă o lecție de drept: bunurile pe care unul dintre soți le deținea înaintea căsătoriei rămân, în principiu, proprietatea lui personală. Iar dacă cineva vrea să demonstreze că a făcut investiții importante în acel bun, ar fi bine să aibă, mai întâi, documente care să dovedească acest lucru.
Mi-am îndreptat privirea spre Andrei.
— Fiul dumneavoastră are o problemă serioasă cu documentele. Banii câștigați din rarele lui munci ocazionale se transformau mereu în scule noi, bere și interminabile „întâlniri cu băieții”.
Andrei a pălit.
Știa foarte bine că spuneam adevărul.
În toți acești ani, facturile, mâncarea, cea mai mare parte a hainelor, mobila și aparatura fuseseră plătite aproape întotdeauna din salariul meu.
— Oana… vocea lui s-a schimbat imediat. Unde să mă duc? Este târziu.
Iată unde se încheiase marele zbor.
— Ioana stă la cămin, a continuat el, cu o voce plângăreață. Nu primesc acolo bărbați străini.
— Dar ești pasăre, Andrei. Zboară.
M-am dus spre ușa de la intrare și am deschis-o larg.
— În cel mai rău caz, du-te la mama ta. Elena are acolo un adevărat templu al artei, de treizeci și patru de metri pătrați.
— Nu o să te iert niciodată! a șuierat soacra mea, smulgându-și paltonul din cuier. O să rămâi singură! Cu motanul! Cine o să aibă nevoie de tine la treizeci și patru de ani, cu un asemenea caracter îngrozitor?
Am ridicat din umeri.
— Este mult mai plăcut să fii singură decât să locuiești cu niște paraziți.
Apoi m-am uitat la Ioana.
— Și scoateți halatul.
A încremenit.
— Poftim?
— Halatul meu. Este din bumbac turcesc. L-am cumpărat pentru mine, nu pentru repetițiile voastre de familie.
Ioana a început să suspine.
Și-a scos halatul.
Dedesubt purta blugi obișnuiți și un tricou.
A aruncat halatul pe un scaun și a ieșit aproape alergând pe scară.
Elena a plecat după ea.
Își ținea capul sus, de parcă nu părăsea un apartament străin după un scandal, ci un bal imperial.
Adevărul este că sandalele ortopedice îi stricau puțin impresia.
Andrei a rămas în prag.