M-a privit îndelung, cu o expresie plină de suferință.
— Ești foarte crudă, Oana. Chiar am crezut că ai și tu o inimă.
— Am inimă.
Am arătat spre măsuța de lângă ușă.
— Și, după cum vezi, am și creier. Judecând după seara asta, combinația este destul de rară. Lasă cheile.
Andrei și-a desprins încet brelocul.
L-a aruncat pe suprafața de lemn.
Cheile au sunat sec.
Dintr-un motiv inexplicabil, acel zgomot mi s-a părut definitiv.
Ca și cum cineva pusese punct unei povești pe care eu încercasem prea mult timp să o continui.
Am închis ușa.
Am rotit cheia o dată.
Apoi încă o dată.
Și, pentru prima dată în trei ani, sunetul acela mi s-a părut mai frumos decât orice muzică.
Imediat după aceea m-am întors în bucătărie.
M-am așezat în genunchi lângă calorifer.
— Miti…
Motanul stătea cu urechile lipite de cap.
L-am scos cu grijă de acolo și l-am strâns la piept.
Tremura.
— Gata, micuțule. S-a terminat.
Mi-am ascuns fața în blana lui caldă.
— Nu te mai atinge nimeni niciodată. Mâine îți cumpăr cel mai bun pește. Și schimbăm și yala.
Miti a început să toarcă încet.
Am pus apa la fiert.
Câteva minute mai târziu stăteam în bucătărie, cu o cană mare de ceai fierbinte între palme.
Pe masă rămăseseră încă farfuriile străine.
Pe un scaun zăcea halatul meu abandonat.
Aerul mirosea a hering, cartofi și parfumul Ioanei.
Dar, pentru prima dată, nimic din toate acestea nu mă mai deranja.
Simțeam o ușurare aproape neverosimilă.
De parcă timp de trei ani purtasem în spate un rucsac greu, plin cu pietre, și abia atunci îmi dădusem seama că îl puteam lăsa jos.
Bineînțeles că a doua zi avea să doară.
Cu siguranță.
Aveam să regret anii pierduți.
Aveam să mă doară amintirea tuturor momentelor în care închisesem ochii în fața evidenței.
A tuturor dăților când găsisem scuze pentru soțul meu.
A tuturor clipelor în care mă convinsesem că o familie are nevoie de răbdare.
Aveam să mă gândesc la banii, timpul și energia cheltuite pentru un om care considerase grija mea ceva firesc, de la sine înțeles.
Dar toate acestea aveau să fie mâine.
În seara aceea se întâmplase altceva.
În seara aceea mă întorsesem, în sfârșit, acasă.
Nu doar de la serviciu.
Mă întorsesem la mine.
Telefonul a vibrat.
Mesajul era de la Ioana.
„Oricum, tu nu l-ai iubit niciodată!!!”
Am privit ecranul câteva secunde.
Apoi am zâmbit.
Am apăsat pe:
„Blochează”.
După aceea am deschis aplicația bancară.
Andrei încă avea acces la unul dintre cardurile mele.
La acela de pe care, în ultimele șase luni, plătise fără ezitare benzina, mâncarea, cumpărăturile lui mărunte și nesfârșitele „cheltuieli neprevăzute”.
Am transferat toți banii rămași într-un cont separat de economii.
M-am gândit câteva clipe la denumire.
Apoi am scris:
„Pentru mare”.
M-am uitat la sumă.
Era chiar decentă.
Ajungea pentru o persoană.
Sau, cel mult, pentru o persoană și un motan care merita din plin o vacanță.
— Miti, l-am chemat.
Motanul își revenise deja după sperietură și stătea pe pervaz, lingându-și cu grijă lăbuța.
A ridicat capul.
— Se pare că începe o viață nouă pentru noi.
Miti a clipit lent.
Am sorbit din ceai și am zâmbit.
— Și știi ceva?
Dincolo de fereastră străluceau ferestrele blocurilor vecine. Undeva jos s-a trântit ușa de la intrare. Probabil că Andrei încă îi explica mamei lui de ce marele spectacol de familie se terminase mai devreme decât fusese planificat.
Nu-mi păsa.
M-am uitat la bucătăria mea liniștită.
La motan.
La ușa încuiată.
La contul bancar pe care scria „Pentru mare”.
— Cred că viața asta nouă îmi place deja.