În jurul orei unu noaptea, fata s-a trezit din cauza zgomotului unui scaun tras pe podeaua holului. Când a ieșit din cameră, și-a văzut bunica lângă mezanin. Elena stătea pe un scăunel, în halatul ei vechi și cu ochelarii atârnați de un șnur, încercând să coboare o cutie mare de carton. Pe lateral, cu markerul, scria: „2001–2004”.
— Bunico, ce faci la ora asta?
— Culcă-te, i-a răspuns Elena. Trebuie să găsesc ceva.
Până la colegiu au mers pe jos. Bunica i-a spus că în tramvaiul aglomerat sacoul s-ar fi șifonat. Frunzele ude de castan li se lipeau de tălpi, de pe acoperișul stației picura ritmic, iar Elena ocolea fiecare baltă cu aceeași grijă cu care, de-a lungul vieții, evitase toate obstacolele.
Sub braț ținea un dosar vechi de carton, legat cu șnur. Ioana nu mai văzuse așa ceva în magazine de foarte mult timp.
— Bunico, te rog, a spus ea, mergând puțin în urma ei și privind-o în spate. Nu face scandal. Mai am doi ani cu ea. După asta o să mă distrugă de tot. O să dau examenul din nou singură. Mihai mi-a promis că va învăța cu mine și îmi va explica.
— Ioana.
— Te rog! Nu o cunoști. O să creadă că am venit să mă plâng, iar după aceea…
La trecerea de pietoni, Elena s-a oprit și așteptat culoarea verde.
— Am lucrat patruzeci și unu de ani în învățământ, a spus ea liniștit. În tot timpul acesta nu am ridicat niciodată vocea la nimeni. Nici la elevi, nici la părinții lor și nici măcar la directoare. Nu am de gând să încep astăzi.
— Atunci de ce mergem acolo?
Semaforul s-a schimbat.
— Să înapoiez o datorie, a răspuns bunica și a pășit pe trecere.
În recepția colegiului mirosea a vopsea; la etajul al doilea se făceau încă lucrări de renovare. Secretara, o tânără cu gene foarte lungi, a privit întâi costumul sobru al Elenei, apoi broșa în formă de ramură de călin și, în cele din urmă, dosarul legat cu șnur. Dintr-un motiv oarecare, nici măcar nu le-a întrebat dacă aveau programare.
Directorul colegiului, Radu Dumitrescu, un bărbat solid, de aproape cincizeci de ani, s-a ridicat de la birou. În fața lui se afla un laptop nou-nouț, cu folia de protecție încă pe capac.
— Vă ascult.
— Mă numesc Elena Popescu. Sunt bunica uneia dintre studentele dumneavoastră, a spus ea, atingând ușor umărul Ioanei. Nu vă rețin mult și nu am venit să depun o plângere. Vă rog doar să o chemați pe doamna profesoară Ana Ionescu. Nu ne va lua mai mult de cinci minute.
Radu s-a uitat la Ioana. Fata își ținea privirea în podea. Directorul a ezitat, a oftat și a apăsat butonul telefonului interior.
Ana Ionescu a apărut după aproximativ șapte minute. Ținea catalogul sub braț, iar pe chip avea expresia obișnuită a unui profesor chemat să dea explicații unor rude nemulțumite. Când a văzut-o pe Ioana, și-a ridicat ușor sprânceana stângă, lângă care se vedea cicatricea. Apoi și-a îndreptat privirea spre femeia în vârstă, îmbrăcată în bleumarin.
Și s-a oprit în prag.
— Doamna Elena? a rostit ea cu o voce subțire, aproape copilărească.
— Bună, Ana, a răspuns bunica. Intră și ia loc.
Ioana a simțit cum îi îngheață vârfurile degetelor. Nu înțelegea absolut nimic.
Elena a desfăcut șnururile dosarului. Înăuntru se afla o singură foaie, ruptă cândva dintr-un caiet dictando și îngălbenită la margini. Textul era scris cu litere rotunde și îngrijite, cu bucle lungi la finalul unor litere.
— Clasa a șaptea, Școala numărul optsprezece, a spus bunica. Compunerea „Ce vreau să devin”. Aprilie 2002. Îți amintești?
Ana a luat foaia, iar mâinile au început să-i tremure.
— Citește-o, a îndemnat Elena cu blândețe. Poți cu voce tare. Nu e nimeni străin aici.
Ana nu a reușit să scoată niciun cuvânt. Atunci bunica a luat hârtia, și-a pus ochelarii și a început să citească rar, cu vocea calmă cu care, odinioară, le dicta elevilor exercițiile:
— „Colegii îmi spun că sunt o cârpă fiindcă mama mea spală scările blocurilor. Într-o zi am rezolvat greșit o problemă la tablă, iar profesoara de matematică a spus în fața tuturor că din copilul unei asemenea femei nu va ieși nimic bun. A adăugat că și eu ar trebui să mă fac femeie de serviciu. După ore, am ajuns acasă și am plâns mult. Atunci doamna Elena mi-a explicat că inteligența nu depinde de meseria părinților, ci de cât muncește omul și cât de mult se străduiește să învețe. Când voi fi mare, mă voi face profesoară. Una foarte bună. Și nu îi voi spune niciodată unui elev că nu valorează nimic din cauza familiei lui.”
Elena coborî foaia. La sfârșit, cu cerneală roșie și cu scrisul ordonat al unui profesor, era notat: „Ana, voi ține minte această promisiune. 10”.
În birou se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât dincolo de perete se auzea secretara făcând clic cu mouse-ul. Radu se întoarse către fereastră. Ana se înroșise până la gât și privea numai mâinile pe care și le ținea în poală.
— Nu am venit să te umilesc în fața directorului, spuse Elena. Am vrut doar să-ți înapoiez ceva ce îți aparține. Am păstrat această compunere douăzeci și patru de ani. M-am gândit că într-o zi, când vei deveni profesoară, ți-o voi aduce și îți voi spune cât de mândră sunt de eleva mea. Profesoară ai ajuns, într-adevăr.