Bunica tăcu pentru câteva clipe.
— Ieri, Ioana mi-a povestit tot ce s-a întâmplat la oră. Mi-a repetat fiecare cuvânt. O cred, fiindcă nepoata mea nu a fost niciodată obișnuită să mintă.
— Doamna Elena, eu… Ana înghiți cu greu. Nu știam că este nepoata dumneavoastră.
Bunica își privi fosta elevă mult timp, peste rama ochelarilor.
— Și dacă Ioana nu ar fi fost nepoata mea, Ana? Atunci ar fi fost în regulă să-i vorbești așa?
Nimeni nu răspunse. De fapt, nu mai era nevoie de niciun răspuns.
Ana se ridică brusc, se întoarse spre Ioana și începu să vorbească poticnit, de parcă ea însăși ar fi fost o elevă chemată la un examen greu:
— Ioana… Ieri v-am spus lucruri îngrozitoare. V-am jignit pe dumneavoastră și familia dumneavoastră. Am fost nedreaptă și josnică. Vă rog să mă iertați, dacă puteți.
Ioana nu știa unde să privească. A dat doar din cap, fiindcă nu reușea să spună nimic. Elena a așezat compunerea pe birou, în fața profesoarei, a strâns dosarul gol, și-a luat rămas-bun de la director și a ieșit. Ioana s-a grăbit după ea.
Ajunse pe treptele colegiului, bunica a răsuflat ușurată și și-a desfăcut nasturele de sus al sacoului.
— Ai promis că nu vei face scandal, a spus Ioana, auzindu-și tremurul din voce.
— Ți s-a părut că a fost scandal?
Ioana s-a gândit câteva secunde. Apoi a izbucnit în râs. Era primul ei râs de la a treia oră din ziua precedentă.
Lângă stație au cumpărat două plăcinte fierbinți cu varză, învelite în șervețele de hârtie. Au mâncat mergând, deși bunica nu îi îngăduia de obicei nici ei, nici nepoatei să ia masa pe stradă.
— Bunico, chiar ai păstrat toate compunerile elevilor? Patruzeci și unu de ani?
— Nu pe toate. Doar pe cele în care copiii au scris lucruri cu adevărat importante. Am patru cutii pe mezanin. Mama ta le numește maculatură și spune că în locul lor ar fi putut sta de mult un dulap adevărat.
— Și de ce le-ai păstrat?
Elena își șterse degetele cu șervețelul.
— Pentru că oamenii uită adesea cine au fost. Mai ales cei care au fost umiliți când erau copii. Ai impresia că, dacă ai suferit la treisprezece ani, nu vei uita niciodată și nu vei provoca altcuiva aceeași durere. Dar viața nu funcționează mereu așa. Omul crește și, fără să-și dea seama, ajunge chiar în locul celui care l-a rănit. Uneori, lângă el nu se află nimeni care să-i amintească cine a fost.
Următoarea oră de matematică superioară era joi. Ana Ionescu a intrat în sală fără catalog. A stat câteva clipe lângă catedră, așteptând ca studenții să-și ocupe locurile, apoi a spus că are de făcut un anunț important.
— Luni mi-am permis să-i spun Ioanei Popescu lucruri inacceptabile. S-a întâmplat în fața întregii grupe, așa că tot în fața tuturor trebuie să-mi cer iertare. Ioana, te rog încă o dată să mă ierți.
Beatrice Marinescu și-a ridicat pentru prima dată în tot semestrul privirea de pe telefon.
În aceeași zi, profesoara a chemat-o din nou pe Ioana la tablă și i-a dat exact derivata la care greșise. La al treilea rând, fata a pus iar semnul greșit. Ana nu a oftat și nu i-a cerut să se așeze. S-a apropiat și i-a spus încet:
— Opriți-vă puțin. Priviți cu atenție minusul. Ce se întâmplă cu el când îl scoatem în fața parantezei?
Ioana s-a uitat încă o dată. De data aceasta a văzut greșeala.
În decembrie, a trecut examenul cu nota șapte. O notă meritată, câștigată prin muncă și fără niciun fel de milă sau avantaj.
Cu puțin timp înainte de Anul Nou, cineva a sunat la ușa apartamentului. Pe prag se afla Ana Ionescu. Într-o mână ținea o cutie cu tort, iar în cealaltă un buchet de flori. Arăta ca o elevă de clasa a șaptea care venise să-i predea doamnei Elena compunerea.
Cele două femei au stat în bucătărie aproape până la unsprezece seara. Din camera ei, Ioana auzea râsetele lor, vocea bunicii spunând din când în când „Îți amintești, Ana…”, precum și pauzele lungi pe care profesoara le făcea o dată sau de două ori în timpul serii.
După plecarea musafirei, Ioana a dus ceștile în bucătărie și a pus în sfârșit întrebarea care nu-i dădea pace de o lună:
— Bunico, în cutiile acelea se află și compunerile mele?
Elena zâmbi, cu spatele întors spre nepoată, în timp ce stătea lângă chiuvetă.
— Unde altundeva să fie?