La șase și jumătate dimineața, Elena Popescu își călca atent costumul în care nu se îmbrăca decât la ocazii cu adevărat importante. Ioana a zărit-o prin ușa întredeschisă a bucătăriei și a înțeles imediat că ziua aceea nu avea să treacă în liniște.
Sacoul bleumarin, cu două rânduri de nasturi, fusese ținut sub husă în șifonier de când se știa ea. Bunica îl purtase la festivitățile de absolvire, pe vremea când încă preda la școală, la aniversarea prietenei sale, Doina, iar într-o toamnă venise cu el la ceremonia de deschidere a anului universitar în care Ioana fusese admisă. Acum haina era întinsă pe masa de călcat, iar fierul scotea aburi prin tifonul umed.
— Bunico, pleci undeva?
— Mănâncă. Terciul e pe aragaz, am pus și un măr ras.
— Bunico…
Elena ridică mâneca spre fereastră, verifică atent cuta rămasă și abia apoi răspunse:
— Mergem împreună. Trebuie să trec pe la colegiul tău.
Ioana puse ceașca atât de brusc pe masă, încât ceaiul se vărsă peste mușamaua cu lămâi desenate.
Totul începuse cu o zi înainte, la a treia oră.
Ioana era în primul an la un colegiu, la specializarea contabilitate. Venise dintr-un sat și se mutase la bunica ei. Mama lucra de aproape trei ani în străinătate, într-o fabrică unde ambala ciuperci, și strângea bani pentru o locuință numai a lor. Nu trebuia să fie mare; chiar și o garsonieră modestă ar fi fost suficientă, numai să fie a lor. În fiecare duminică, mama o suna pe video și îi punea mereu aceleași două întrebări: „Cum merge școala?” și „Nu te supără nimeni?”. Ioana răspundea de fiecare dată că totul era bine.
În mare parte, chiar așa și era. Cu excepția orelor cu doamna profesoară Ana Ionescu.
Matematica superioară îi dădea Ioanei bătăi de cap încă de la primele cursuri. Nu pentru că nu s-ar fi străduit. În școala din satul ei, timp de doi ani nu existase profesor de matematică, iar materia fusese explicată în grabă de profesoara de biologie. După primul test, Ana Ionescu și-a dat seama cât de multe lucruri îi lipseau fetei. Părea că tocmai acest lucru o irita cel mai tare.
Numele „Popescu” îl rostea cu un oftat apăsat, de parcă simpla pronunțare o obosea. Pentru același răspuns, Ioanei îi dădea nota șase, în timp ce Beatrice Marinescu, așezată în prima bancă, primea șapte. Odată, în fața întregii grupe, o întrebase dacă în satul ei exista măcar internet, adăugând că lipsa lui se vedea foarte clar în nivelul de pregătire.
Ioana îndura totul. Învățase cu mult timp în urmă să tacă.
În ziua precedentă, profesoara o chemase la tablă să rezolve un exercițiu cu derivată. Primele rânduri îi ieșiseră corect, dar apoi încurcase semnul, iar întreaga rezolvare se destrămase. Stătea cu bucata de cretă strânsă între degete și știa că greșise, numai că nu reușea să descopere unde.
Ana expiră zgomotos, își scoase ochelarii și îi așeză peste catalog.
— Luați loc, Popescu. Dar răspundeți-mi sincer: înțelegeți măcar unde ați venit? Deși, la ce să mai întreb… Mama plecată la muncă în străinătate, copilul lăsat în grija unei pensionare. De unde să apară talentul într-o asemenea familie? În douăzeci de ani de predat n-am întâlnit nicio elevă excepțională din astfel de case. Nu vă mai chinuiți nici pe dumneavoastră, nici pe mine. Mai bine vă angajați vânzătoare. Acolo matematica înseamnă doar să dați corect restul din două sute de lei.
Din ultimele bănci se auzi un râs înăbușit. Ceilalți își plecară ochii peste caiete. Până și Beatrice Marinescu rămase preocupată de manichiura ei.
Ioana se întoarse la loc. A rămas până la sfârșitul orei și a copiat de pe tablă fiecare rând. După sonerie nu s-a dus spre stația de tramvai, fiindcă se temea să nu se întâlnească cu colegele. A mers aproape patruzeci de minute pe jos, prin burnița rece de noiembrie. Adidașii vechi i s-au îmbibat imediat, iar la fiecare pas scoteau un sunet umed.
Bunica a observat încălțămintea înainte de orice. Adidașii murdari și uzi nu erau așezați pe raft, ci rămăseseră în mijlocul covorașului din antreu, ca și cum fata îi lepădase din mers.
Elena nu a întrebat nimic. A pus apa la fiert, a scos din frigider o plăcintă și s-a așezat în fața nepoatei. Ioana a rezistat mai puțin de două minute. Apoi i-a povestit totul, cu aceleași cuvinte pe care le auzise la curs. Frazele i se învârteau în minte de ore întregi și se tociseră acolo asemenea unei monede vechi.
Bunica asculta cu mâinile împreunate pe masă. Nu a întrerupt-o, nu s-a indignat și nu a ridicat glasul. Când povestea s-a terminat, a pus o singură întrebare:
— Cum o cheamă complet?
— Ionescu Ana Elena.
— Și cum arată?
Ioana s-a mirat, dar i-a descris profesoara: scundă, blondă, cu părul tuns scurt și o cicatrice mică lângă sprânceana stângă, ca o urmă veche de vărsat de vânt.
Elena a dat din cap și nu a mai revenit la subiect. A întrebat dacă Ioana își făcuse tema la engleză, i-a amintit să-și sune mama, iar seara au urmărit împreună un serial.