Luca avea doar șapte ani când a rostit acele cuvinte cu o voce atât de calmă și firească, încât învățătoarea lui nu și-a dat imediat seama cât de înspăimântătoare era mărturisirea.
— Poți să repeți, te rog, ce ai spus, Luca? — l-a întrebat doamna Popescu.
Băiatul și-a plecat privirea și și-a tras mânecile cămășii peste mâini, aproape până la vârful degetelor.
— Bunica îmi leagă mâinile în fiecare noapte.
În clasă, ceilalți copii continuau să vorbească și să se agite, însă pentru doamna Popescu totul părea să fi amuțit dintr-odată. Femeia s-a uitat atent la încheieturile copilului. De sub material se vedeau, într-adevăr, urme roșiatice.
— De ce face bunica asta?
Luca a aruncat o privire precaută spre ușa clasei, ca și cum se temea că cineva le-ar putea auzi conversația.
— Spune că, dacă nu mă leagă, se va întâmpla ceva rău.
— Te doare?
Băiatul a rămas tăcut câteva clipe.
— Uneori. Mai ales când încerc să-mi scot mâinile. Atunci bunica mă ține și îmi spune să nu deschid ochii cu niciun chip.
În acel moment, doamna Popescu a înțeles că nu putea să-i mai pună câteva întrebări lui Luca și apoi să-l lase, pur și simplu, să plece acasă la sfârșitul zilei.
De aproape șase luni, copilul locuia împreună cu bunica lui, Elena. Părinții lui muriseră într-un accident de mașină, iar după tragedie femeia devenise singurul tutore legal al nepotului.
Elena apărea aproape zilnic la poarta școlii purtând același palton lung și închis la culoare. Vorbea foarte puțin cu profesorii și nu schimba aproape niciodată o vorbă cu părinții celorlalți elevi. În fiecare după-amiază îl aștepta pe Luca în tăcere, îl apuca strâns de mână și îl ducea repede spre casă.
În ultimele săptămâni, și comportamentul băiatului se schimbase. Adormea tot mai des în timpul orelor, evita să stea lângă ferestre și tresărea puternic ori de câte ori cineva îi atingea din greșeală mâinile sau încheieturile.
Într-o zi, doamna Popescu l-a întrebat cu grijă de ce părea mereu atât de obosit.
— Pentru că bunica stă noaptea lângă patul meu și se uită la mine fără să doarmă, i-a răspuns Luca încet.
Atunci, învățătoarea își spusese că Elena devenise doar prea temătoare după moartea părinților copilului. Acum însă, acea frază căpăta o cu totul altă însemnătate.
În aceeași zi, doamna Popescu i-a povestit directorului tot ce aflase. Informația a fost transmisă imediat serviciului de protecție a copilului și poliției. S-a hotărât ca în acea seară să meargă împreună la locuința Elenei.
După terminarea cursurilor, bunica se afla, ca de obicei, lângă poarta școlii. Când a observat expresia de pe chipul învățătoarei, s-a oprit pentru o clipă.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat Elena cu neliniște.
— Nu. Doar că astăzi Luca pare foarte obosit.
Bunica și-a îndreptat privirea spre nepot, iar pe fața ei a apărut imediat o umbră de spaimă.
— Noaptea trecută a fost din nou foarte grea, a murmurat ea.
— Ce s-a întâmplat mai exact?
Elena nu i-a răspuns. I-a strâns și mai tare mâna băiatului și a plecat aproape imediat împreună cu el. Pentru doamna Popescu, reacția aceea a fost un nou semnal de alarmă.
În jurul orei unsprezece seara, învățătoarea stătea în fața casei vechi a Elenei, alături de doi polițiști și de o reprezentantă a serviciului social.
În spatele perdelelor de la singura fereastră luminată de la etaj se mișca, din când în când, o umbră.
Au bătut de mai multe ori, însă nimeni nu le-a deschis. Din adâncul casei s-a auzit brusc o lovitură înfundată. Câteva secunde mai târziu, de sus s-a auzit vocea speriată a copilului:
— Bunico, dă-mi drumul!
Mâinile doamnei Popescu au început să tremure. Unul dintre polițiști a lovit din nou în ușă, de această dată mult mai tare.
— Deschideți! Poliția!
Înăuntru s-au auzit pași grăbiți. Ceva greu s-a prăbușit cu zgomot, iar Luca a început din nou să strige:
— Vreau să ies!
Polițiștii au hotărât să nu mai piardă nicio secundă. Au deschis ușa și au urcat rapid spre etaj.
Ușa camerei copilului era încuiată pe dinăuntru. Când unul dintre agenți a reușit să o forțeze, toți cei aflați pe hol au încremenit.
Luca zăcea pe podea. Încheieturile îi erau prinse cu fâșii moi de material. Lângă el, Elena stătea în genunchi și încerca din toate puterile să-l țină de umeri. Fereastra camerei era larg deschisă.
— Îndepărtați-vă imediat de copil! a ordonat polițistul.
Elena nu s-a mișcat.
— Vă rog, nu-i desfaceți legăturile!
— Dați drumul copilului chiar acum!
Reprezentanta serviciului social a făcut un pas înainte, dar Elena a izbucnit într-un strigăt disperat:
— Încă nu s-a trezit!
Doamna Popescu l-a privit pe Luca. Ochii băiatului erau larg deschiși, însă părea că nu vede pe nimeni din jur. Chipul îi era gol de expresie, iar buzele îi repetau neîncetat aceleași cuvinte ciudate:
— Trebuie să merg la ei. Mă cheamă.
În clipa următoare, Luca s-a ridicat brusc și s-a repezit direct spre fereastra deschisă. Unul dintre polițiști a reușit să-l prindă în ultima secundă. Copilul se zbătea cu disperare, încercând să scape, și nu părea să înțeleagă cine îl ținea.