— Doarme, a spus Elena printre lacrimi. Vă rog, închideți fereastra.
După câteva minute, Luca a început treptat să se liniștească. Când a auzit vocea familiară a bunicii, și-a sprijinit capul de umărul ei și a adormit din nou aproape imediat.
Elena s-a îndreptat spre dulap, a scos de acolo un dosar gros cu acte medicale și l-a așezat pe masă.
După accidentul în care muriseră părinții lui, Luca dezvoltase o tulburare severă de somn, însoțită de episoade frecvente de somnambulism. Aproape în fiecare noapte se ridica din pat fără să se trezească, deschidea singur uși și ferestre și încerca să iasă din casă.
Prima dată, Elena îl găsise desculț în mijlocul curții. Altă dată, copilul ajunsese la scara care ducea spre acoperiș. Cu numai două săptămâni înainte, Luca deschisese fereastra de la etaj și apucase deja să-și treacă un picior peste pervaz când bunica îl observase la timp și îl trăsese înapoi.
Medicii îi recomandaseră un pat special, sigur, precum și un sistem de supraveghere nocturnă. Elena nu avea însă bani pentru un asemenea echipament costisitor. Până când urma să primească un răspuns în legătură cu programul de ajutor și tratamentul nepotului, femeia folosise, la recomandarea unui specialist, dispozitive moi de protecție și rămăsese în fiecare noapte lângă Luca, dormind doar câteva clipe.
Urmele roșii de pe încheieturile băiatului apăruseră după un episod deosebit de violent. În noaptea precedentă, Luca intrase în panică în timp ce dormea și încercase cu o forță uimitoare să se elibereze, pentru a ajunge din nou la fereastră.
— Dar de ce nu ne-ați spus nimic până acum? a întrebat doamna Popescu, profund tulburată.
Elena s-a uitat spre nepotul care dormea liniștit.
— Mi-a fost teamă că îl vor lua de lângă mine. Și-a pierdut deja mama și tatăl. Dacă m-ar pierde și pe mine, n-ar mai avea pe nimeni.
Doamna Popescu și-a mutat privirea către fereastra larg deschisă. Veniseră acolo convinși că trebuiau să-l apere pe un copil de cruzimea bunicii sale.
În schimb, descoperiseră o femeie epuizată, care de luni întregi aproape că nu dormea, încercând în fiecare noapte să-și împiedice nepotul să se rănească fără să-și dea seama.
Elena nu a fost arestată. Dimpotrivă, școala a hotărât să sprijine familia și a organizat o strângere de fonduri. În doar câteva zile s-a adunat suma necesară. În casă au fost instalate senzori și alarme, ferestrele au primit sisteme de protecție, iar pentru Luca a fost cumpărat un pat special, sigur.
În plus, băiatul a început, în sfârșit, să primească tratamentul corespunzător și să fie supravegheat constant de specialiști.
Trei luni mai târziu, doamna Popescu a observat din nou încheieturile lui Luca. De această dată, pielea era curată. Nu mai exista nicio urmă roșie.
— Bunica îți mai leagă mâinile noaptea? l-a întrebat învățătoarea cu grijă.
Luca a zâmbit larg.
— Nu. Acum, dacă mă ridic din pat în timpul nopții, aparatul o trezește imediat pe bunica. Dar ea tot doarme lângă mine.
În acea zi, Elena a venit, ca de fiecare dată, să-și ia nepotul de la școală. Numai că, pentru prima oară, nu mai purta paltonul întunecat cu care se ascundea mereu și nici nu-și mai ferea privirea. Nu s-a grăbit să plece, de parcă s-ar fi temut de oamenii din jur.
Când a văzut-o, Luca a alergat spre ea, a îmbrățișat-o strâns și a spus cu mândrie, în glasul lui de copil:
— Ea este bunica mea. În fiecare noapte m-a salvat. Doar că înainte nu înțelegeam asta.