— Dragul meu ginere! striga Gheorghe prin interfon. Eu am știut mereu că se ascunde măreție în tine! Acum, că datoria s-a stins și arăți ca un adevărat star de cinema, sigur poți să pui deoparte câteva milioane pentru o nouă afacere a socrului tău!
Alexandru stătea în camera de supraveghere, cu maxilarul încordat.
S-a uitat la Elena.
— Vrei să-l las să intre?
Elena a privit ecranul.
În fața porții se afla omul care o dăduse în schimbul anulării unei datorii de parcă ar fi fost un obiect.
— Nu, a spus ea.
Vocea îi tremura, dar hotărârea nu.
— El nu m-a dat unui miliardar frumos. M-a dat unui „monstru”. De aceea nu merită să-l întâlnească pe bărbatul care se ascundea sub mască.
Apoi a apărut Raluca.
Dar ea nu venise după bani.
Venise după premiul pe care era convinsă că îl pierduse cândva.
O săptămână mai târziu, la un eveniment monden, Raluca a intrat într-o rochie provocatoare și s-a îndreptat încet spre Alexandru, asemenea unui șarpe care își vede prada.
— Alexandru, dragule, a tors ea, ignorând-o complet pe Elena. Ce truc extraordinar. Noi am știut mereu că ești puțin ciudat, dar un asemenea spectacol e o nebunie genială. Acum, că gluma s-a terminat, poți să încetezi să te mai prefaci lângă această… mică slujnică. Ai nevoie de o femeie care să se potrivească adevăratului tău chip.
Sala a tăcut pe loc.
Alexandru nu s-a retras.
A privit-o pe Raluca și a zâmbit rece, cu un calm care devenea amenințător tocmai prin lipsa furiei.
— Ai dreptate, Raluca, a spus el. Gluma s-a terminat. Dar tu încă nu ai înțeles de ce am făcut-o. Nu am purtat costumul acela ca să găsesc o femeie potrivită pentru înfățișarea mea. L-am purtat ca să găsesc o femeie pentru care înfățișarea mea să nu conteze.
S-a întors spre Elena și, în fața tuturor, i-a sărutat mâna.
— Soția mea este singurul om din această sală care este cu adevărat frumos pe dinăuntru. Cei mai mulți dintre voi purtați și voi silicon, doar că de alt fel.
CRĂPĂTURILE DIN OGLINDĂ
Adevărata dramă nu vine însă întotdeauna dinspre dușmani.
Uneori apare în propria reflecție.
Săptămânile au trecut, iar Elena se închidea tot mai mult în ea însăși.
Începuse să se simtă ca un ornament frumos așezat lângă soțul ei.
Când Alexandru era „Sandu”, ea fusese sprijinul lui, mâinile lui, ajutorul lui și omul fără de care el părea incapabil să trăiască.
Acum Alexandru devenise soarele, iar Elena avea impresia că nu este decât luna care îi reflectă lumina.
Într-o seară l-a găsit în sala lui privată de sport.
Ridica greutăți cu atâta furie, încât părea că încearcă să se pedepsească.
— De ce continui să te chinuiești în felul acesta? a întrebat Elena. Costumul nu mai există. Ai obținut deja ceea ce voiai.
Alexandru a lăsat greutățile să cadă cu un zgomot asurzitor.
S-a întors spre ea.
Sudoarea îi curgea pe piept, iar privirea îi devenise întunecată.
— Pentru că încă îl simt, Elena. Încă simt greutatea aceea pe mine. Încă aud râsetele oamenilor ca Raluca. Trei ani am jucat rolul „porcului” ca să văd cine va rămâne lângă mine, dar adevărul este că, încet, eu însumi am început să devin acel om. Mi-e teamă că, dacă mă opresc, masca va redeveni realitatea mea.
Atunci Elena a înțeles.
Deghizarea lui Alexandru nu fusese doar un test pentru ceilalți.
Se transformase în propria lui închisoare.
Alerga după perfecțiune pentru că îi era groază să nu fie respins din nou.
— Încă porți costumul, Alexandru, i-a spus ea încet, apropiindu-se și punându-și palma peste inima lui care bătea repede.
— Mușchii ăștia, chipul ăsta… sunt doar o altă mască, una care te apără de durere. Nu trebuie să fii pentru mine nici miliardar, nici monstru, nici zeu. Mie mi-a plăcut omul care avea nevoie de mine.
ULTIMA ÎNCERCARE
Punctul culminant al poveștii lor a venit când compania lui Alexandru s-a confruntat cu o tentativă de preluare ostilă.
În spatele ei se aflau familia Ralucăi și un grup de investitori nemulțumiți, convinși că fuseseră înșelați de jocul pe care Alexandru îl întreținuse ani întregi.
L-au dat în judecată, susținând că starea lui psihică nu îi mai permite să conducă o corporație atât de mare.
Procesul s-a transformat rapid într-un spectacol.
Adversarii au adus psihiatri care susțineau că folosirea unui „costum de om gras” trăda o tulburare interioară gravă.
Elena a fost chemată să depună mărturie.
— Ei numesc asta delir, a spus avocatul părții adverse cu un zâmbet batjocoritor. Spuneți-ne, doamnă Munteanu, soțul dumneavoastră nu v-a determinat să intrați în această căsătorie ascunzând adevărul? Nu este el un manipulator care se bucură de măști și de înșelăciune?
Elena s-a uitat la Alexandru.
În clipa aceea părea lipsit de orice apărare, iar degetele lui strângeau până la durere marginea mesei din lemn de mahon.
— Nu m-a obligat să-l iubesc, a spus Elena, iar vocea ei s-a auzit în toată sala de judecată.
— Lumea este plină de oameni care se prefac buni și rămân monștri pe dinăuntru. Alexandru este singurul om pe care îl cunosc care s-a prefăcut monstru doar ca să afle dacă mai există bunătate în lumea asta. Iar dacă asta este o boală, sper să fie contagioasă.