Acțiunea împotriva lui a fost respinsă.
Dar victoria nu le-a adus adevărata bucurie decât după ce s-au întors acasă.
EPILOG: OGLINDA SUFLETULUI
La un an după aniversarea lor, nu au organizat nicio petrecere luxoasă.
Elena și Alexandru stăteau într-o grădină mică, plantată cu propriile mâini.
Nu erau slujitori prin preajmă.
Nu mai erau măști.
Nu mai erau datorii.
Alexandru renunțase la funcția de director general, încredințase conducerea companiei unui consiliu în care avea încredere și hotărâse să se dedice fundației sale caritabile.
Organizația plătea operații reconstructive pentru oameni cu arsuri și cicatrici grave — pentru cei pe care societatea îi trecea adesea cu vederea, așa cum trecuse cândva pe lângă omul numit „Sandu”.
Elena nu mai era „slujnica”.
Devenise partenera lui cu drepturi egale.
— Îți este vreodată dor de el? a întrebat Alexandru, sprijinindu-și capul pe umărul ei și privind apusul. De tipul acela uriaș pe care trebuia să-l hrănești?
Elena a râs, iar râsul ei a sunat limpede și cald.
— Uneori. Îmbrățișa foarte bine.
Alexandru a zâmbit.
Pentru prima dată, nu era zâmbetul unui bărbat frumos.
Nici zâmbetul unui monstru.
Era doar zâmbetul sincer al unui om obișnuit.
— Știi ce am înțeles, Elena? a șoptit el. Toată lumea visează la bărbatul care sunt acum. Iar eu am visat toată viața doar la o femeie capabilă să-l iubească pe omul care eram atunci.
În cele din urmă, „Miliardarul-porc” nu și-a găsit doar o soție.
A găsit o oglindă care i-a arătat că merită să fie iubit și fără un chip frumos, și fără pielea artificială.
Iar Elena a înțeles că adevărata bogăție nu fusese niciodată suma de cincizeci de milioane de lei cu care fusese stinsă datoria tatălui ei.
Adevărata comoară era inima pe care reușise să o descopere sub un munte uriaș de minciuni.